Arhivele lunare: Iunie 2012

Citat

Sapte Cai care Sa Te Ajute Sa-ti Identifici Ego-ul Fals, si Sa Renunti la El!

Aceste şapte sugestii, care să vă ajute să transcedeţi ideile adânc înrădăcinate în legătură cu importanţa de sine au sunt publicate in ultima carte scrisa deDr.Wayne Dyer, Visuri implinite (Wishes Fullfiled – Mastering of Art of Manifesting) . Toate acestea sunt menite să vă împiedice să vă identificaţi, în mod fals, cu ego-ul plin de sine.

     1.Nu vă mai simţiţi ofensaţi

Comportamentul celorlalţi nu reprezinta un motiv să nu mai funcţionaţi cum trebuie. Ceea ce va ofensează, nu face altceva decât să vă slăbească. Dacă vă aflaţi în căutarea ocaziilor în care sunteţi ofensaţi, le veţi găsi la fiecare pas. Este lucrarea ego-ului vostru, care încearcă să vă convingă că lumea nu ar trebui să fie aşa cum este. Puteţi însă deveni oameni care apreciază viaţa, potrivindu-vă astfel cu Spiritul universal al Creaţiei. Nu puteţi atinge puterea intenţiei, fiind ofensaţi. Bineînţeles că acţionaţi pentru eradicarea ororilor din lume, care îşi au originea în masiva identificare cu ego-ul, dar rămâneţi în pace. După cum ne aminteşte Cursul de Miracole”luiKeneth Wapnick: Pacea este Dumnezeu, voi care sunteţi parte din Dumnezeu nu aveţi cum să fiţi acasă, decât în pacea lui. Fiinţarea este a lui Dumnezeu, voi care sunteţi parte din Dumnezeu nu puteţi fi acasă, decât în pacea lui. Fiind ofensaţi, creaţi aceeaşi energie distructivă care v-a ofensat de la început şi asta conduce la

atac, contra-atac şi război.

     2.Renunţaţi la dorinţa de a câştiga

Ego-ului îi place foarte mult să ne împartă în câştigători şi perdanţi. Urmărirea cu obstinaţie a victoriei, reprezintă un mijloc foarte sigur de a evita contactul conştient cu intenţia. De ce? Pentru că, până la urmă, este imposibil să câştigi de fiecare dată. La un moment dat, tot va fi cineva mai rapid, mai norocos, mai tânăr, mai puternic şi mai deştept – şi atunci vă veţi întoarce la a vă simţi nevrednici şi neînsemnaţi. Voi nu sunteţi câştigurile sau victoriile voastre. E posibil să vă placă competiţia şi să vă distraţi într-o lume în care a câştiga înseamnă totul, dar nu trebuie să rămâneţi acolo, în gândurile voastre. Nu există perdanţi, într-o lume în care avem cu toţii aceeaşi sursă de energie. Tot ce puteţi spune, într-o anumita zi, este că v-aţi aflat la un anumit nivel, în comparaţie cu nivelele celorlalţi din ziua respectivă. Dar astazi este o alta zi, cu alţi competitori şi cu noi circumstanţe de avut în vedere. Sunteţi tot aceeaşi prezenţă infinită, într-un corp care este cu încă o zi (sau cu zece ani) mai bătrân. Renunţaţi la nevoia de a câştiga, nemaifiind de acord cu ideea ca opusul lui a câştiga, este a pierde. Asta este teama ego-ului. Dacă astăzi corpul vostru nu acţionează într-un mod câştigător, nu conteaza, atâta timp cât nu vă identificaţi complet cu ego-ul vostru. Fiţi obsrevatorul, cel care urmareşte şi se bucură de toate, fără să fie nevoie să câştige niciun premiu. Fiţi împăcaţi şi acordaţi asta cu energia intenţiei. Şi ironia este că, deşi nu veţi observa, vor apărea cu atât mai multe victorii de felul acesta în viaţa voastră, cu cât le urmăriţi mai puţin.

      3.Renunţaţi la nevoia de a avea dreptate

Ego-ul este sursa multor conflicte şi disensiuni, pentru că vă împinge în direcţia căutării greşelilor celorlalţi. Atunci când sunteţi ostili, vă deconectaţi de la puterea intenţiei. Spiritul creativ este blând, iubitor, receptiv şi lipsit de furie, resentimente sau amărăciune. Dacă renunţaţi la nevoia de a avea dreptate, în discuţiile voastre şi în relaţii, este ca şi cum i-aţi spune ego-ului: Nu sunt sclavul tău. Vreau să adopt blândeţea şi resping nevoia ta de a avea dreptate. De fapt, îi voi oferi acestei persoane o şansă de a se simţi mai bine, spunându-i că are dreptate şi mulţumindu-i pentru că m-a îndreptat în direcţia adevărului.

Atunci când renunţaţi la nevoia de a avea dreptate, sunteţi capabili să vă întăriţi conexiunea cu puterea intenţiei. Dar ţineţi minte că, la rândul sau, şi ego-ul este un luptător hotărât. Am văzut oameni care au pus capat unor relaţii – de altfel, frumoase – din cauză că au rămas agăţaţi de nevoia de a avea dreptate. Vă cer cu insistenţă să renunţaţi la nevoia generată de ego, de a a avea dreptate, oprindu-vă în mijlocul unei dispute şi întrebându-vă: Vreau să am dreptate sau să fiu fericit? Atunci când alegeţi starea fericită, iubitoare, spirituală, conexiunea la intenţie vi se întăreşte. Aceste momente conduc, până la urmă, la extinderea noii vostre conexiuni la puterea intenţiei. Sursa universală vă începe să colaboreze cu voi, la crearea vieţii pe care se intenţiona să o trăiţi.
     4.Renunţaţi la nevoia de a fi superior

A fi cu adevarat nobil, nu înseamnă a fi mai bun decât altcineva. Înseamnă a fi mai bun decât erai înainte. Rămâneţi concentraţi asupra evoluţiei voastre, având o conştiinţă constantăa faptului că nimeni de pe planetă nu este mai bun decât oricare altul. Cu toţii ne tragem din aceeaşi forţă creatoare a vieţii. Cu toţii avem misiunea de a realiza esenţa care ne este destinată – şi ne este disponibil tot ce avem nevoie, pentru a ne împlini destinul. Nimic din toate acestea nu este posibil, dacă te vezi ca fiind superior altora. Este o vorba veche – dar, fără îndoială, adevărată – că suntem cu toţii egali în fata lui Dumnezeu. Renunţaţi la nevoia de a vă simţi superiori, văzând cum Dumnezeu se desfăşoară în toţi. Nu îi evaluaţi pe ceilalţi, pe baza felului în care arată, a realizărilor, a posesiunilor şi a altor indicatori ai ego-ului. Atunci când proiectaţi sentimente de superioritate, asta primiţi înapoi – ceea ce conduce la resentimente şi, în cele din urmă, la sentimente ostile. Aceste sentimente devin un vehicol ce vă poartă din ce în ce mai departe de intenţie. Cursul în Miracole se referă la această nevoie de a fi speciali şi superiori. A fi special conduce întotdeauna la comparaţii. A fi special se bazează pe o lipsă văzută în altcineva şi păstrată prin căutarea şi menţinerea la vedere, a tuturor lipsurilor care pot fi percepute.

     5.Renunţaţi la nevoia de a avea mai mult

Mantra ego-ului este mai mult. Oricat de multe aţi realiza şi aţi dobândi, ego-ul va insista că nu e de ajuns. Vă veţi afla într-o permanentă stare de efort susţinut, eliminand posibilitatea de vă atinge vreodată ţelul. Cu toate acestea, în realitate l-aţi şi atins. Şi modul în care alegeţi să folosiţi acest moment prezent al vieţii voastre, reprezintă propria voastră alegere. Ironia este că, atunci când vă opriţi din a dori mai mult, primiti din ce în ce mai mult din ceea ce v-aţi dorit în viaţa. Dearece vă detaşaţi de nevoie, vi se pare mai usor să daţi şi voi mai departe, deoarece înţelegeţi cât de puţin aveţi nevoie, pentru a fi satisfăcuţi şi împăcaţi. Sursa universală este mulţumită cu ea însăşi, se extinde constant şi creaza viaţa nouă – niciodată nu încearcă să se ataşeze de creaţiile sale, din propriile motive egoiste. Ea creaza şi eliberează. Atunci când renunţaţi la nevoia ego-ului de a avea mai mult, vă unificaţi cu acea Sursă. Voi creaţi, atrageţi către voi şi eliberaţi, fără să cereţi mai mult decât vă iese în cale. În postura de om care apreciază orice îi iese în cale, invăţaţi lecţia foarte puternică pe care a predat-o Sf. Francisc din Assisi: …dăruind vei dobândi. Permiţându-i abundenţei să curgă în jurul vostru şi prin voi, vă aliniaţi la Sursa voastră şi garantaţi că această energie va continua să curgă.

     6.Renunţaţi să vă identificaţi pe baza realizărilor voastre

Acesta poate fi un concept foarte dificil, dacă vă gândiţi că voi sunteţi realizările voastre. Dumnezeu scrie toată muzica, Dumnezeu cântă toate cântecele, Dumnezeu construieşte toate construcţiile, Dumnezeu este sursa tuturor realizărilor voastre. Aud ce tare protestează ego-ul vostru. Oricum, rămâneţi acordaţi la această idee. Totul vine de la Sursă! Voi şi cu mine suntem una! Voi nu sunteţi acest corp şi realizarile sale. Sunteţi observatorul. Observaţi totul şi fiţi recunoscători pentru capacităţile pe care le-aţi acumulat. Acordaţi însă întreg creditul puterii intenţiei, care v-a adus în existentă – şi din materializarea căreia faceţi parte. Cu cât aveţi mai putina nevoie de a vi se recunoaşte meritele pentru realizările voastre şi cu cât rămâneţi mai conectaţi la cele şapte feţe ale intenţiei, cu atât sunteţi mai liberi să realizaţi şi cu atât mai multe ocazii vă vor ieşi în cale. Atunci când vă ataşaţi de aceste evenimente şi credeţi că voi singuri faceti toate lucrurile respective, vă îndepărtaţi de pacea şi recunoştinţa faţă de Sursa voastră.
     7.Renunţaţi la reputaţie

Reputaţia voastră nu stă în voi. Prin urmare, nu aveţi niciun control asupra ei. Dacă vorbiţi cu 30 de oameni, veţi avea 30 de reputaţii. A vă conecta la intenţie înseamnă să vă ascultaţi inima şi să vă purtaţi, bazându-vă pe ceea ce vă spune vocea interioară că este scopul vostru aici. Dacă sunteţi prea preocupaţi cu modul în care veţi fi percepuţi de toată lumea, atunci vă deconectaţi de la intenţie şi le permiteti opiniilor celorlalţi să vă ghideze. Aici e lucrarea ego-ului vostru. Este o iluzie care se aşează între voi şi puterea intenţiei. Nu e nimic ce nu puteţi face, cu excepţia cazului în care vă deconectaţi de la sursa de putere şi vă lăsaţi convinşi de faptul că scopul vostru este acela de a le dovedi celorlati, cât de pricepuţi şi de superiori sunteţi, cheltuindu-vă energia în încercarea de a vă construi o reputaţie imensă printre alte ego-uri. Faceţi ceea ce aveţi de făcut, doar pentru că vă îndrumă astfel vocea interioară, cea care e mereu conectată la şi recunoscătoare faţă de Sursa voastră. Rămâneţi atenţi la scop şi detaşaţi-vă de rezultate, asumăndu-vă responsabilitatea pentru ceea ce este în voi – caracterul vostru. Lăsaţi ca reputaţia să v-o dezbată alţii – asta nu are nimic de-a face cu voi. Sau, după cum spune titlul unei carţi scrisa de Terry Cole-WhittakerCe crezi tu despre mine, nu este treaba mea(What You of Me Think Is None My Business!).

http://youtu.be/m43qGAeQwaQ

Dor de … Renunţare la Ego. Cu Dr.Wayne Dyer

Citat

„Dacă dragostea ta nu are speranță să fie împărtășită, trebuie s-o păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e liniște. Căci ea creează o direcţie în lume, și orice direcţie care-ți permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieși, să găseşti, să pierzi, te înalță. Căci tu ești cel ce trebuie să traiască. Dar nu există viaţă daca nici un zeu n-a creat pentru tine linii de forţă.

Dacă dragostea ta nu este împărtășită si devine implorare zadarnică pentru o răsplată a fidelităţii tale, și dacă nu ai forţa de a păstra tăcere, atunci, dacă exista vreun medic, mergi la el să te vindece. Căci nu trebuie să confunzi dragostea cu sclavia inimii. Dragostea care se roagă e frumoasă, dar cea care imploră este a unei slugi.

Dacă dragostea ta se loveste de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de netrecut al unei mănăstiri, mulțumește Domnului dacă aceea pe care o iubești te iubește și ea, deși este, în aparenţă, surdă și oarbă. Căci există, pentru tine, o lumină aprinsă în lume. Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Căci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat cu casa sa îndepărtată.

Dacă voi clădi suflete mari și îl voi alege pe cel mai perfect dintre ele pentru a-l închide în zidurile tăcerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Şi totuși, el înnobilează întreg imperiul. Oricine trece în depărtare se prosternează. Şi astfel iau naştere semnele și miracolele.

Dacă există dragoste pentru tine, deși inutilă, și dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină. Căci doar ruga căreia tăcerea îi este răspuns este grandioasă, atunci când divinitatea există.

Iar dacă dragostea ta e împărtășită și braţe se deschid pentru tine, roagă-te ca această dragoste să fie salvată de la putreziciune, căci mă tem pentru inimile prea fericite.”

Antoine de Saint Exupery

Nu implora..nu fi slugă!

Citat

Astăzi dimineață, am observat ceva care mi-a întărit o convingere. Într-un părculeţ de la blocul cu ACR, s-au așezat pe bancă o mamă cu fiica acesteia. Atât mama, cât și fiica fiind bine corpolente. Din păcate fiica, avea nu mai mult de 13 ani și cred că sigur avea cel putin 70 de kg, semănând perfect cu mama sa. Aceeaşi burtă imensă  și aceiași colăcei în jurul mijlocului. O fustiță scurtă lăsa la vedere picioarele sluțite de grăsime, deoarece la o fetiță atât de mică, totul pare amplificat. Grăsimea revărsând-se și acoperind genunchii ei „cruzi” de bobocică. S-au așezat să mănânce covrigi. Era exact ce le lipsea la micul dejun.

Lângă acestea, au apărut doua fete, de aceeași vârstă cu fiica grăsunică, însă doua fetiţe subțirele tare, aşa cum se cade la vârsta lor, îmbrăcate frumos, parcă erau două păpuși. Una din ele fiind chiar foarte frumoasă, eu o priveam cu multă admirație, mă gândeam ce frumusețe va fi, când o să crească și o să se maturizeze.. și cât de greu va întâmpina acest „neajuns”. De ce spun asta? Deoarece imediat am observat privirea fetei grăsuțe, care stătea pe bancă.. și atunci am înțeles perfect ce se întâmplă de multe ori și cât de reală este INVIDIA! Întotdeauna o femeie frumoasă nu va avea un trai bun, datorită acestor invidii, care vin și o învăluie în negura gândurilor rele, sau aşa cum spunea străbunica mea „maică asta cu privirea ei răutăcioasă, mi-a luat tot sporul zilei de azi”.

Fata cea frumoasă, râdea și gungurea cu cealaltă, fără să aibă habar de ceea ce se întâmplă în spatele ei. Fetiţa grăsună, mușcând cu poftă din covrig, o privea cu un amestec de ură, insatisfacție, nemulțumire de propria ei conformație, cu suferință, poate conștient sau inconștient. Chiar dacă părinții greșesc umflând practic copii și îngrășându-i peste măsură, aceștia vor deveni robii stomacului lor, încă de mici, crezând că aşa trebuie să fie. Găsind marea plăcere a vieții în farfuria dinainte. Iar mami și tati, vor fi fericiți că al lor copil mănâncă mult și are poftă de mâncare…semn de sănătate! Însă când întâlnesc o altă făptură, care arată diferit, reacționează… și cum o fac? Trimițând săgeți pline cu ură către cea frumoasă…ceea ce se va întâmpla chiar mai târziu în viaţă, dacă va rămâne la fel.

De fel, marea majoritate a acestora, fac eforturi deosebite mai târziu, la școală, pentru a se integra în colectivitate, deoarece vor deveni exuberanți și exaltați, din cale afară de veseli, o falsă veselie de fapt, pentru a fi plăcuți și acceptați în grupuri… însă părinţii sunt cei care trebuie să ia măsuri drastice, să ajute copilul să devină un copil, care să se dezvolte armonios și sănătos pe toate planurile. Nu ar fi necesar să-și schimbe personalitatea și să se lase cu bună știință a fi ținta tuturor glumelor și umilinţelor din clasă, dacă ar corespunde standardelor normale fiecărei vârste. Părinţii nu înțeleg ce se petrece în sufletul acestor copii și nici măcar nu sunt conștienți, cu ce „bagaj” complet deviat, pleacă aceștia în viaţă.

Nu mai vorbesc de mișcări greoaie, de gâfâieli, de lipsa de participare la orele sportive, mai ales din incapacitate și apoi chiar din lene. Lenea va deveni o a doua lor natură, iar mai apoi, de boală pur și simplu..deoarece din păcate se îmbolnăvesc de mici!

În orice grup de copii am întâlnit, aproape întotdeauna cel grăsun era în centrul atenției, deoarece acesta juca un teatru, pentru a fi acolo. El trebuie să fie cel batjocorit, prefăcându-se că acceptă să fie luat în râs, că de fapt lui nu-i pasă de felul în care arată și nici de ceea ce zic alții. Greșit! Copilul suferă și suferă enorm..ajunge depresiv. Copilul respectiv nu-și mai poate da frâu liber ambițiilor sale, nu poate fi creativ, el nu va răspunde la ore, deși poate învăță bine și cunoaște răspunsul..doar să nu se afișeze, să nu râdă clasa de el, el va fi mereu atent să fie plăcut de ceilalți…chiar el însuși bătându-si joc de propria înfățișare. Ce tragic…

Dragi părinţi…voi puteți să vă îmbuibați cu ce doriţi, aveţi salarii, venituri suficiente să vă cumpărați tot ce poftiți, însă copii voștri depind de voi. Nu-i mai lăsați, nu-i încurajați să devină obezi, ajunşi un fel de hopa-mititcă al prietenilor și chiar al vieții,  iar pe lângă suferințele sufletului, gândiți-vă și la cele ale trupului. Nu le mai cumpărați tot felul de delicii, torturi și înghețate.. învățați copii de mici cu fructe și legume proaspete…avem o țară care ne hrănește sănătos.. încă mai sunt de toate prin piețe. Dacă de voi nu vă pasă, încercați să aveți grijă de copii voștri, puneţi toate aspectele în balanţă, în primul rând SĂNĂTATEA, apoi estetic și chiar dacă pare pe ultimul loc, nu este deloc aşa…aspectul sufletesc. Copilul vostru obez, nu se poate regăsi pe sine, deoarece el va trebui mereu să fie altul, să fie cel vesel, chiar dacă e trist și aproape întotdeauna trebuie să răspundă la clasica de acum poreclă „Grasul”.

Cum vă place să mergeți cu copilul vostru la un magazin și să îi cumpărați haine cu cel puţin trei sau patru numere mai mari? Cum credeți că privește o fetiţă obeză pe celelalte colege ale ei, îmbrăcate în jeans, când ea nu poate băga nici măcar un picior într-o pereche modernă Skinny? Oare nu înțelegeți că această fetiţă va creşte mare, fiind frustrată încă de mică… ajungând să invidieze pe celelalte fete de vârsta ei, care sunt suple și arată bine..să simtă acest păcat de moarte, încă din copilărie.

Pe vremea când eram copil, nu îmi amintesc dacă în toată școala, existau cel puțin doi copii supraponderali. Nu erau, toți eram aproape scheleţi…iar eu la orele de sport, eram nevoită să-mi pun câte două rânduri de ciorapi dres, astfel încât picioarele mele, să arate cât de cât normal! Acum în jurul meu, mă întristează, văzând zi de zi, cât mai mulţi copii cu „gabarit depășit”. Însă pe vremea mea, nu existau burgheri, hot dog, Coca Cola și altele asemenea premii…

Acestea sunt doar deducțiile mele personale, experiențe trăite de mine în grupuri, în care am observat clar comportamentul unui copil obez, ceea ce văd în jurul meu din ce în ce mai des… căruț de supermarket plin ochi cu chips și dulciuri și sucuri artificiale, niciun fruct, nicio legumă proaspată…

Nu mai îndopați copii.. dacă ei nu au discernământ…voi aveți, voi sunteţi responsabili pentru copilul vostru, adultul de mâine. Cine va fi el?

Observaţie personală

Citat

 

 

 

 

LUCEAFARUL

A fost odata ca-n povesti

A fost ca niciodata,

Din rude mari împaratesti,

O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti

Si mândra-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinti

Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti

Ea pasul si-l îndreapta

Lânga fereastra, unde-n colt

Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari

Rasare si straluce,

Pe miscatoarele carari

Corabii negre duce,

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorinta-i gata;

El iar, privind de saptamâni,

Îi cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui si inima

Si sufletu-i se împle.

Si cât de viu s-aprinde el

În orisicare sara,

Spre umbra negrului castel

Când ea o sa-i apara.

Si pas cu pas pe urma ei

Aluneca-n odaie,

Tesând cu recile-i scântei

O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept

Copila sa se culce,

I-atinge mânile pe piept,

I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis

Pe trupu-i se revarsa,

Pe ochii mari, batând închisi

Pe fata ei întoarsa.

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n oglinda,

Caci o urma adânc în vis

De suflet sa se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspina:

O, dulce-al noptii mele Domn,

De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blând,

Alunecând pe-o raza,

Patrunde-n casa si în gând

Si viata-mi lumineaza!

El asculta tremurator,

Se aprindea mai tare

Si s-arunca fulgerator,

Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut

În cercuri se roteste,

Si din adânc necunoscut

Un mândru tânar creste.

Usor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Si tine-n mâna un toiag

Încununat cu trestii.

Parea un tânar voievod

Cu par de aur moale,

Un vânat giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii

E alba ca de ceara

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie-n afara.

Din sfera mea venii cu greu

Ca sa-ti urmez chemarea,

Iar cerul este tatal meu

Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta sa vin,

Sa te privesc de-aproape,

Am coborât cu-al meu senin

Si m-am nascut din ape.

O, vin! odorul meu nespus,

Si lumea ta o lasa;

Eu sunt luceafarul de sus,

Iar tu sa-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean

Te-oi duce veacuri multe,

Si toata lumea-n ocean

De tine o s-asculte.

O, esti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arata,

Dara pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,

Lucesti fara de viata,

Caci eu sunt vie, tu esti mort,

Si ochiul tau ma-ngheata.

Trecu o zi, trecura trei

Si iarasi, noaptea, vine

Luceafarul deasupra ei

Cu razele senine.

Ea trebui de el în somn

Aminte sa-si aduca

Si dor de-al valurilor Domn

De inim-o apuca:

Cobori în jos, luceafar blând,

Alunecând pe-o raza,

Patrunde-n casa si în gând

Si viata-mi lumineaza!

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

În aer rumene vapai

Se-ntind pe lumea-ntreaga,

Si din a chaosului vai

Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevar

Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor

Marmoreele brata,

El vine trist si gânditor

Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati

Lucesc adânc himeric,

Ca doua patimi fara sat

Si pline de-ntuneric.

Din sfera mea venii cu greu

Ca sa te-ascult s-acuma,

Si soarele e tatal meu,

Iar noaptea-mi este muma;

O, vin, odorul meu nespus,

Si lumea ta o lasa;

Eu sunt luceafarul de sus,

Iar tu sa-mi fii mireasa.

O, vin, în parul tau balai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri sa rasai

Mai mândra decât ele.

O, esti frumos, cum numa-n vis

Un demon se arata,

Dara pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodata!

Ma dor de crudul tau amor

A pieptului meu coarde,

Si ochii mari si grei ma dor,

Privirea ta ma arde.

Dar cum ai vrea sa ma cobor?

Au nu-ntelegi tu oare,

Cum ca eu sunt nemuritor,

Si tu esti muritoare?

Nu caut vorbe pe ales,

Nici stiu cum as începe

Desi vorbesti pe înteles,

Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamânt

Sa te-ndragesc pe tine,

Tu te coboara pe pamânt,

Fii muritor ca mine.

Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sarutare,

Dar voi sa stii asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, ma voi naste din pacat,

Primind o alta lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi sa ma dezlege.

Si se tot duce… S-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

În vremea asta Catalin,

Viclean copil de casa,

Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas

A-mparatesii rochii,

Baiat din flori si de pripas,

Dar îndraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori

De rumeni, bata-i vina,

Se furiseaza pânditor

Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu

Si mândra, arz-o focul;

Ei Catalin, acu-i acu

Ca sa-ti încerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin

Într-un ungher degraba.

Da ce vrei, mari Catalin?

Ia du-t de-ti vezi de treaba.

Ce voi? As vrea sa nu mai stai

Pe gânduri totdeauna,

Sa râzi mai bine si sa-mi dai

O gura, numai una.

Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,

Da-mi pace, fugi departe

O, de luceafarul din cer

M-a prins un dor de moarte.

Daca nu stii, ti-as arata

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binisorul.

Cum vânatoru-ntinde-n crâng

La pasarele latul,

Când ti-oi întinde bratul stâng

Sa ma cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori

Sub ochii mei ramâie…

De te înalt de subsuori

Te-nalta din calcâie;

Când fata mea se pleaca-n jos,

În sus ramâi cu fata,

Sa ne privim nesatios

Si dulce toata viata;

Si ca sa-ti fie pe deplin

Iubirea cunoscuta,

Când sarutându-te ma-nclin,

Tu iarasi ma saruta.

Ea-l asculta pe copilas

Uimita si distrasa,

Si rusinos si dragalas,

Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: Înca de mic

Te cunosteam pe tine,

Si guraliv si de nimic,

Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafar, rasarit

Din linistea uitarii,

Da orizon nemarginit

Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,

Caci mi le împle plânsul,

Când ale apei valuri trec

Calatorind spre dânsul;

Luceste cu-n amor nespus

Durerea sa-mi alunge,

Dar se înalta tot mai sus,

Ca sa nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…

În veci îl voi iubi si-n veci

Va ramânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niste stepe,

Dar noptile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe.

Tu esti copila, asta e…

Hai s-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Si nu ne-or sti de nume,

Caci amândoi vom fi cuminti,

Vom fi voiosi si teferi,

Vei pierde dorul de parinti

Si visul de luceferi.

Porni luceafarul. Cresteau

În cer a lui aripe,

Si cai de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele

Parea un fulger nentrerupt

Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,

Jur-împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjur

Ca niste mari, de-a-notul…

El zboara, gând purtat de dor,

Pân piere totul, totul;

Caci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaste,

Si vremea-ncearca în zadar

Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemenea

Uitarii celei oarbe.

De greul negrei vecinicii,

Parinte, ma dezleaga

Si laudat pe veci sa fii

Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,

Dar da-mi o alta soarte,

Caci tu izvor esti de vieti

Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,

Si pentru toate da-mi, în schimb

O ora de iubire…

Din chaos, Doamne,-am aparut

Si m-as întoarce-n chaos…

Si din repaos m-am nascut,

Mi-e sete de repaos.

Hyperion, ce din genuni

Rasai c-o-ntreaga lume,

Nu cere semne si minuni

Care n-au chip si nume

Tu vrei un om sa te socoti,

Cu ei sa te asameni?

Dar piara oamenii cu totii,

S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vânt

Deserte idealuri

Când valuri afla un mormânt,

Rasar din urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunoastem moarte.

Din sânul vecinicului ieri

Traieste azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarasi soare;

Parând pe veci a rasari,

Din urma moartea-l paste,

Caci toti se nasc spre a muri

Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramâi

Oriunde ai apune…

Cere-mi cuvântul meu dentâi

Sa-ti dau întelepciune?

Vrei sa dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Sa se ia muntii cu paduri

Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta sa arati

Dreptate si tarie?

Ti-as da pamântul în bucati

Sa-l faci împaratie.

Îti dau catarg lânga catarg,

Ostiri spre a strabate

Pamântu-n lung si marea-n larg,

Dar moartea nu se poate…

Si pentru cine vrei sa mori?

Întoarce-te, te-ndreapta

Spre-acel pamânt ratacitor

Si vezi ce te asteapta.

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Si, ca si-n ziua cea de ieri,

Lumina si-o revarsa.

Caci este sara-n asfintit

Si noaptea o sa-nceapa;

Rasare luna linistit

Si tremurând din apa

Si împle cu-ale ei scântei

Cararile din crânguri.

Sub sirul lung de mândri tei

Sedeau doi tineri singuri:

O, lasa-mi capul meu pe sân,

Iubito, sa se culce

Sub raza ochiului senin

Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gândirile strabate-mi,

Revarsa liniste de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramâi

Durerea mea de-o curma,

Caci esti iubirea mea de-ntâi

Si visul meu din urma.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor fata;

Abia un brat pe gât i-a pus

Si ea l-a prins în brata…

Miroase florile-argintii

Si cad, o dulce ploaie,

Pe crestele-a doi copii

Cu plete lungi, balaie.

Ea, îmbatata de amor,

Ridica ochii. Vede

Luceafarul. Si-ncetisor

Dorintele-i încrede:

Cobori în jos, luceafar blând,

Alunecând pe-o raza,

Patrunde-n codru si în gând,

Norocu-mi lumineaza!

El tremura ca alte dati

În codri si pe dealuri,

Calauzind singuratati

De miscatoare valuri:

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mari din tot înaltul:

Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strâmt

Norocul va petrece,

Ci eu în lumea mea ma simt

Nemuritor si rece.

(1833, aprilie)

Luceafarul

Citat

ziua 30 –  În căutarea fericirii

De multe ori stau și mă întreb, ce înseamnă a te împăca cu cineva? A ierta totul și a o lua de la capat, a fi iertat și a porni pe același drum, unde te-ai oprit doar pentru a lua o pauză și a-ți liniști visele sau chiar coșmarurile…pe acestea din urmă, pentru a le risipi în neant. Locul unde faci popasul, poate fi și locul unde ai putea adormi, până vei fi trezit de sărutul dulce al împăcării.

Se spune că ciorba reîncălzită nu mai are același gust…dar sunt ciorbe care se mănâncă, chiar reci, fiind mult mai bune așa, cum ar fi cea de roșii, pe timpul verii. O bucurie de gusturi…

Împăcarea ia forme din cele mai diverse. Începe prin a-ți tresălta sufletul, chiar și trupul întreg..te vezi zbenguindu-te prin viață cu un zâmbet larg și tâmp pe chip..la fel ca cel pe care l-ai afișat când te-ai îndrăgostit.

Părerea mea este ca, toată lumea greșește, uneori greșești și dai în bălţi cât ești de mare..iar alteori nici nu știi ce ai făcut. Tot ce trebuie să faci,  este să te căiești pentru ceea ce ai comis…dar să faci în așa fel, încât ștreangul care ți s-a pus pe gât, să aibă încă lațul lejer…să poți fi iertat și să ieși din el cu ușurință.

Asta în cazul iertării.. lațul se lărgește, tu ieși de acolo liber, frumos și fericit iar  împăcarea dragă și așteptată cu înfrigurare, apare ca un soare după o ploaie cu tunete și fulgere. În cazul în care nu mai este cale de întoarcere și lațul se strânge în jurul gâtului tău ca un șarpe veninos, altădată fiindu-ți colier, împodobindu-te cu frumusețea culorilor lui, nu-ți rămâne decât să te consideri împrăștiat în mii de fărâme, negre confeti la propria-ți decădere, alunecând într-o prăpastie fără fund și rămânând acolo pe vecie.. față de cel căruia i-ai greșit. Nu ai dreptul la explicații, ele sunt de prisos, nu faci decât să adaugi solzi și zale la mantia cu care acesta s-a învesmântat împotriva ta. Locul tău pentru el, nu este decât văgăuna muntelui cât mai adâncă, din care ar prefera să nu mai ieși niciodată…pentru el.

Chiar dacă te căiești atunci când greșești și o spui cu zăduf…nici măcar asta nu este de ajuns, ci să înveți să te maturizezi, cu toate că ai 50 de ani și ai rămas un copil în interiorul tău…trebuie să te maturizezi. Musai. Copilul, poate să mai şadă în tine, să-i oferi confort sufletesc, o mică grădiniță plină cu jucării și hrana mentală, plăcută și sănătoasă..el îți va oferi ca revers, doar clipe din cel mai plăcut entuziasm în orice îți dorești să faci. Inocență și ghidușie… căci tare-i frumos când ești copil și ești iertat…

Prin iertare sufletul se eliberează de tot greul apăsător, care a fost creat prin conștientizarea faptelor rele pe care le-ai făcut. Nu ai fost cuminte și ai fost pedepsit…copil fiind, luai o mustrare sau o palmă la fund! Ce ușor! Dar acum.. cât de greu este să fii iertat pentru ceva care ai făcut premeditat..sau ceva care ai făcut dintr-un impuls, impuls care-ți trădează caractreul impetuos. Iar pe acesta, este posibil să nu ți-l mai ierte..ci să te ocolească tocmai din acest motiv. Nu mai crede în tine..ceea ce mai era pe undeva, s-a risipit și trebuie să accepți. Nici nu se știe dacă vei putea să dovedești vreodată că ești altfel..fapta oripilantă, ți-a pus pecetea în frunte! Respins!

Şi totuși când sosește iertarea, urmată de prietena ei bună, împăcarea…te poți declara renăscut.. poți simți cum reînvie în tine toata minunăția și frumusețea zilelor, pe care ai crezut că le-ai pierdut în negură și urât. Ies la suprafață trandafirii roșii și parfumați, ai clipelor pierdute din invadarea tristului și urâtului. Atunci te pregătești, faci curățenie generală în casa sufletului, deretici să scoți toate gunoaiele dezamăgirilor și deziluziilor, aerisești cămările inimii, lăsând să intre aerul curat al liniștii și calmului, al armoniei. Pui flori frumoase în glastrele lăuntrului tău, ca ele să coloreze și să înmiresmeze tot interiorul tău.. rămas vlăguit după atâta supărare.  Eşti ospitalier și consideri că ți-a intrat soarele în casa sufletului tău, atunci cand pășesc cele două oaspete de mare vază: IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA.

Poftiți dragele mele, vă așteptam de ceva timp. Câteodată credeam că nu veți mai sosi la mine…

Cine iartă și cine este iertat… zboară în același fel, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute.. în care totul se vede clar ca lumina zilei și viaţa în sfârșit intră pe făgașul ei firesc…

Dacă ierți, iartă totul, altfel n-ar mai fi iertare.

Lev Nicolai Tolstoi

Iertarea e cea mai puternică dintre puteri, face bine celui ce o acordă și totodată celui ce o primește.

Johann Wolfgang von Goethe

Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să și uităm, nu ierta doar din ascultare faţă de Dumnezeu, ci din plăcere pentru ceilalți.

Ioan Gura de Aur

Bucuria inefabilă a iertarii și a fi iertat formează un extaz care ar putea să trezească invidia zeilor.

Elbert Hubbard

http://youtu.be/FW8yjRkWImE

Iertarea și împăcarea

Citat

Gelozia este cea mai jalnică formă de manifestare a unei iubirii pierdute. De fapt, ea apare exact când nu mai ai nimic pe tava din faţa ta. Poate chiar mult înainte. Sosește fără soli și fără anunțuri în prealabil..vine tiptil ca o șerpoaică care te încolăcește și te strivește. Nu mai ai nici măcar chip de om!

Dezamăgirea suferită, vine prin înlăturarea tăvii pe care o aveai dinainte, exact de către cel drag…tava care altădată era plină de minunății, de limonadă din lămâie cu miere, de ceai fermecător plin cu arome din plantele cele mai variate, de un tonic plin de vitalitate din echinaceea, simțind un parfum înmiresmat prin toată camera, de plante uscate… când tava îți era plăcut servită în moțul patului, iar tu ca o regină , doar ce întindeai mânuța să servești. Atunci când tronai cu silueta ta, împărăția cearceafurilor albe scrobite și erai sărutata și ținută în braţe nopți întregi. Gungureai într-una tot felul de snoave, rădeați împreună și vă plimbați de mână prin parcuri… și acestea toate  s-au topit aşa cum se stoarce un nor de ploaie torențială..au dispărut într-o secundă fatidică… și nu mai ai nimic în față, nici tava și nici viața de huzur, plină de plăceri și vorbe de duh.

Gelozia apare cel mai mult, atunci când ai pierdut tot ce credeai că ai avut cândva.. și de fapt nu ai avut niciodată. Dacă aveai, nu mai erai geloasă, nu te-ar fi interesat de nimeni și de nimic. Îți trăiai din plin iubirea, ai fi fost doar tu prințesa inimii aceluia drag. Însă cel drag, nu este al tău..el îți toarnă veșnic baliverna cu săgeata lui Cupidon..care pe el săracul nu l-a săgetat în ceea ce te privește.

Cum de ați ajuns împreună? Atunci cum de ești, sau ai fost alături de el? Ce s-a întâmplat când te-a plăcut? Dacă nu a fost o întâlnire romantică, sau o întâlnire amoroasă..atunci ce a fost?  Întâmplarea prin care ar fi putut să te iubească pe tine, nu s-a întâmplat cu el… însă placa acesta convenabilă ți-o pune ca sunet la ureche, astfel încât să nu ai mari pretenții de la el, care nu este îndrăgostit de tine. A fost onest..tu speri, dar el ți-a spus deja! Cupidon îl va evita în legătură cu tine și niciodată nu îl va mai atinge pentru tine, orice s-ar întâmpla și oricât ai spera tu, proastă făptură, că poate cu timpul te va îndrăgi. NU!

Gelozia apare ca o celulă canceroasă ce proliferează întreg sufletul, se extinde până te cuprinde cu totul, se hrănește cu toata frumusețea sufletului tău, cald și bun, deoarece cancerului îi place tot ce este curat. Gelozia macină cele mai adânci straturi ale inimii, care altădată erau pline de iubire..gelozia ia locul iubirii.

Dacă aprinzi o gelozie, ea arde ca o torţă neîncetat, este flacăra care nu se mai stinge, decât cu amar și cu cea mai neagră suferință…abia dupa ce o treci, poți spune că ai răsărit din cele mai seci pământuri, ca o sămânță neudată decât de lacrimi grele.

Gelozia îți mănâncă viața cu totul și te mănâncă lent, te ucide și pe tine și pe cel asupra căruia se revarsă..ea se extinde într-un ritm amețitor, astfel încât nici măcar nu înțelegi de la ce a pornit și de ce. Este un drog plin de otrăvuri din cele mai grele și toxice.

Gelozia este o toxină care ucide și arde tot în calea ei, mai ceva ca un acid sulfuric…acesta ar fi invidios pe gelozie, pentru că l-a surclasat cu mult, în topul celor mai crunte nimiciri!

Gelozia este o boală grea, care te omoară în chinuri nemaiîntâlnite și rămâi paralizat pe veci dacă nu știi să o elimini. Gelozia nu se vindecă atat de ușor, îți trebuie leacuri alese, de la vraci îmbrăcați în haine de îngeri…nimic nu te poate dezbrăca de această haină groasă, care îți arde mocnit tot corpul și sufletul.. fără să mai ai aer să poți respira, ca să poți trăi.

Se spune că gelozia se naște din iubire…dar nu este aşa, ea apare atunci când nu mai ai increderea iubirii. Apare atunci când celălalt dorește să îți demonstreze că pentru el,  nu mai valorezi nimic. Nu mai reprezinți pentru el, nici măcar cât praful așezat pe o tobă într-un concert cu bisuri.

Gelozia este un balaur cu șapte capete și trebuie tăiate toate, altfel te mănâncă toate șapte dintr-o dată! Cred că acestui balaur îi trebuie tăiată și coada, deoarece o poate folosi pe post de cârmă și tot te nimerește când ți-e lumea mai dragă.

Gelozia omoară! Trebuie omorâta ea, înainte să te doboare pe tine! Nu valorează nimic, credeți-mă pe cuvânt!

Cine spune că nu a fost gelos niciodată, îl rog să meargă imediat și să se privească în oglindă. Nici nu vreau să știu ce răspunsuri își poate da singur.

Când ai pierdut tot, până și ultima fărâmă de drag pe care încă o mai simțeai, măcar dintr-un glas plin cu miere și dulceață…atunci te poți declara învins, totul s-a prăbușit pentru tine și nu-ți rămâne decât să renaști din propria cenușă ca o pasăre Phoenix.

Oare câte dintre femei, reușesc asta? Până la urmă toate..unele mai repede iar altele destul de greu, se poate chiar muri de inimă neagră…dar noi nu ne dorim asta niciodată. Viața este frumoasă oricând, important este să-i vedem culoarea în fiecare zi.

„Gelozia e fiica iubirii pe care însă de multe ori o ucide cu veninul ei.” Lorenzo Stramusoli

„Gelozia e un monstru zămislit prin el însuşi şi născut din el însuşi.” William Shakespeare

Gelozia