Arhive pe categorii: Omar Khayyam

Vorbe de duh

Citat

Omar Khayyam – Traieste-ti clipa!

Viata se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! în el găsi-vei Viata-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Traieste-ti clipa dată! Caci clipa-i viata ta!

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină maine.

Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare
Măcar dac-ai să termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.

În parfumatul prier, când – beată de iubire –
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de maine.
De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,
N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.
Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vietii.

Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.
Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.
Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini – poate-i prea târziu.

Culege din viata tot ce-i surâs şi floare.
Serbează orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.

Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.
Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
“Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! lar astă seară
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară…

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă maine.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci maine poate luna te va căta-n zadar.

Ce ruşinos e timpul celui gândind amar
Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,
Căci poate maine cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.

Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,
– dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – dacă este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând.
Nepăsător destinul ne va călca-n picioare.
Ridică-te copilă – o, cupă vrăjitoare!
Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!

Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito,
În vânt mulţi ani din viata. Dar timpul ce-mi rămâne
Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul maine
S-ajung din urmă viata pe care n-am trăit-o.

Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate
Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruină, – mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.

În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:
“O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnaţi-l iar în cupe, ‘nainte ca destinul
Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!”

Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tăcere!
Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte!
Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.
Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte.

Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării,
Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte.
Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării,
Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârşit e Ramazanul! O, inimi vestejite!
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poartă vinul – neguţători de visuri.
Redaţi-mă vietii, chemări ale iubitei!

În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire,
Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire…
lar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat.
– Mă tot uimesc într-una: “Ce ignorant ciudat!”

Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.
Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!
Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea
Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt…

Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei
Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă
Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipa-o viata
Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii.

Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul
Suav al unor gene o să te instruiască
Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,
Căci ţărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ.

S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii.
Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii.
C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă,
Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.

Omar Khayyam – Traieste-ti clipa!

Anunțuri
Citat

Singurătatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.

Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.

Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,

Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

 

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.

Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.

În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,

Nebunilor nu spune durerea niciodată.

 

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,

Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!

Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,

Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

 

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte

Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.

Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei –

Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

 

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.

Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,

Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,

Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

 

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.

Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.

Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are

Măcar un singur prieten cu inima curată.

 

Cel care are pâine de astăzi până mâine

Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,

De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?

De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

 

Când zările din suflet ni-s singura avere,

Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.

Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai –

Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

 

Nu ştie nimeni taina ascunsă sus sau jos.

Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.

Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărână.

Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

 

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine

Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.

Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.

-Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

 

Puţină apă şi puţină pâine

Şi ochii tăi în umbra parfumată.

N-a fost sultan mai fericit vreodată

Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

 

Atâta duioşie la început. De ce?

Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece

În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum

De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

 

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.

Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.

Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,

Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

 

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.

Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,

Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea

Aşa cum unor plante le-a dat Allah otrava.

Singurătatea omului

Catrene – Omar Khayyam

Standard

I

Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi si zei.
Nu neaga, nu afirma. Dar vezi in ochii sai
Ca nimenea nu este mai trist si mai uman.

II

Nu mi-am facut vreodata din rugi sirag de perle
Ca sa-mi ascund noianul pacatelor cu ele.
Nu stiu daca exista o Mila sau Dreptate
Dar totusi, nu mi-e teama: curat am fost în toate.

III

Spun unii ca exista un Creator si zic
Ca pentru a distruge, fiinte a creat.
Fiindca sunt urâte? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru ca-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

IV

Natura cu-ale sale stihii si elemente,
Sofismul si-adevarul – îmi sunt indiferente.
Da-mi vin si-atinge harfa cu modulatii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca si noi.

V

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupei, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

VI

Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuit
Sa aflu despre lume, de mult am deslusit.
Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:
„N-ai dezlegat nici una din marile întrebari”.

VII

În aceasta seara vinul ma-nvata-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine…

VIII

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fii de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg,
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

IX

Fii vesel, caci tristetea o sa dureze pururi.
Mereu aceleasi stele s-or învârti-n azururi.
Din caramizi facute din trupul tau, n-ai teama,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seama.

X

Avui vestiti maestri. Facusem mari progrese.
Când mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusa de pahar
Si fumu-n care vântul naluci ciudate tese.

XI

Credinta si-ndoiala, eroare si-adevar,
Ca boaba unei spume, usoare sunt si goale.
Opaca sau bogata în irizari de cer,
Aceasta boaba-i chipul si tâlcul vietii tale.

XII

Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Si-acum,
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

XIII

Putina apa si putina pîine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.

XIV

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

XV

Priveste cedrul mândru: atâtea brate are!
Dar nu ca sa cerseasca, ci ca s-adune soare.
Si limbi nenumarate au nuferii si crinii.
Vorbesc însa limbajul tacerii si-al luminii.

XVI

Da-mi cupa si ulciorul! Sa bem fermecatoare
Faptura plamadita din roua si eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe si ulcioare?

XVII

Sarmane om, nimica tu n-ai sa stii vreodata.
Nimic din ce-nconjoara aceasta ora trista.
Încearca sa-ti faci Raiul, promis de zei odata,
Aici, caci altul poate dincolo nu exista.

XVIII

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde o mâna, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

XIX

Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.

XX

Ma dojeniti ca vesnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios ma faceti. Si ce daca-i asa?
Puteti orice sa spuneti pe socoteala mea.
Îmi apartin. Pricepeti? Si sunt ceea ce sunt!

XXI

Spuneti-mi, ce-i mai bine? Sa mergi într-o taverna,
Sau sa te tângui zilnic cu sufletul pustiu,
Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau sa stiu
De-Alah si alta viata, caci stingerea-i eterna.

XXII

Nu judeca pe nimeni, ci cata sa-ntelegi.
Eu beau, dar aminteste-ti ca ai si tu pacate.
De vrei s-ajungi la pace si la seninatate,
Apleaca-te asupra durerii lumii-ntregi.

XXIII

E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisí
Si-n fiecare briza respira, blând Isus.

XXIV

Acest vas fu odata un biet îndragostit
Gemând de nepasarea unei femei frumoase.
Iar toarta era bratul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri usoare, de matase.

XXV

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta mâine.
Tu bucura-te astazi! Atâta îti ramâne.
Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar,
Caci mâine poate luna te va cata-n zadar.

XXVI

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

XXVII

Coranul, cartea sfânta, citimu-l câteodata.
Dar cine se desfata din el în orice ceas?
Pe cupa plina însa o maxima-i gravata
Pe care zi si noapte o soarbem cu nesat.

XXVIII

Ni-i vinul si prieten si aur si noroc.
De cer nu ne e frica, nu-i cerem îndurare.
Caci suflete si inimi si cupe si ulcioare
N-au teama de tarâna, de apa si de foc.

XXIX

Cât de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:
„Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii”.
Cum poate el sa simta în zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfânta a a clarului de luna?

XXX

Nimic nu mai m-atrage. Da-mi vin! În asta seara
Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Da-mi vin! Sa straluceasca aprins la fel ca ea!
Cainta mea sa fie ca bucla ta, usoara…

XXXI

Traiesc iar anii tineri. Aprinsul tamâios
În flacari sa ma arda, caci, iata, vine ceata.
Vin! Nu importa care. Nu sunt pretentios.
Pe cel mai bun gasi-l-voi la fel de-amar ca viata.

XXXII

Am întrebat Savantul si-am întrebat si Sfântul,
Sperând c-au sa ma-nvete suprema-ntelepciune.
Si dupa-atâta râvna atât se poate spune:
Ca am venit ca apa si-o sa plecam ca vântul.

XXXIII

De ce incertul mâine te tulbura mereu?
Caci nu sta în putere sa-i schimbi de astazi fata.
Traieste-adânc prezentul! Iar mâini? Nici Dumnezeu
Nu ar putea sa-ti spuna ce taina-ascunde ceata.

XXXIV

Dincolo de pamânt si infinit
Catam sa aflu cerul unde vine.
Si-un glas solemn atunci s-a auzit:
„Si cerul si infernul sunt în tine.”

XXXV

Cel ce-a cules în viata al cunostintei Mar
Pe-adevarata Cale purta-va pasii sai.
Numai acela stie ca azi e ca si ieri
Si mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintai.

XXXVI

Acum din fericire doar numele persista.
Iar cel mai vechi prieten tot vinul nou ramâne.
Mângâie cupa plina. E singurul tau bine
În ora asta goala, în ora asta trista

XXXVII

Viata se grabeste, rapida caravana.
Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa.
Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana!
Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

XXXVIII

Un joc ce se repeta e viata – si tu stii:
Câstigul e durere si moartea fara nume.
Ferice de copilul sfârsit în prima zi…
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.

XXXIX

Zefirul racoreste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor…

XL

Aceste ornamente pe cupa delicata
Un bautor le-nscrise cu mâna-nfrigurata.
De dragul caror gene le-a vrut asa de fine?
Si-o sa le sfarme, poate, îndurerat de cine?

XLI

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nebunilor nu spune durerea niciodata.
În zâmbet sa te ferici de toti semenii tai.
Nadejdile, ascunse sa-ti stea de lumea toata.

XLII

Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.
Am renuntat la ceruri, la rugi si cele sfinte.
Oriunde este-o cupa, Tu ai sa vezi, Parinte,
Cum curge-n gâturi vinul ca apa într-un râu.

XLIII

O Mâna-ascunsa scrie si trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o sa stearga vreun cuvânt.
Nici lacrimile toate nu pot sa stearga-un rând.

XLIV

Betivule, imensa urna, eu nu stiu cin’ te-a modelat.
Stiu doar ca poti sa-ncapi trei vedre si stiu c-ai sa te sfarmi curând.
Mult timp am sa ma-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit si-acuma – de ce nu esti decât pamânt?

XLV

Esti trist? Adu-ti aminte ca-n jur atâtia sufar.
Si ca dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ti o femeie cu sânii albi, de nufar.
Sa n-o iubesti. Nici dânsa n-o sa poata iubi.

XLVI

Olarul sta în fata rotii. Cânta.
El modeleaza solduri de ulcioare.
El cranii mândre de sultani framânta
Si ofilite mâini de cersetoare.

XLVII

S-aprind alti zori! Descopar din nou splendoarea firii.
Cui sa-i aduc prinosul în clipa asta sfânta
Când mii de flori si buze se daruiesc iubirii?
Copila, lasa harfa, caci, iata, pasari cânta…

XLVIII

Bea vin! Curând vei trece si tu supremul prag.
Si nu vei lua cu tine nimic din ce ti-i drag.
Aceasta-i marea taina: laleaua scuturata
Nu înfloreste iarasi, o Saki, niciodata.

XLIX

De ai alaturea de tine doua masuri de vin si-o cupa,
Sa bei în orice adunare, si când esti singur iarasi bea!
Caci Cel ce face si reface tot ce-i în lume nu se-ocupa
Nici de musteti ca ale tale si nici de barbi cum e a mea.

L

Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toata stiinta noastra: cuvinte fara sens.
Om, pasare si floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existenta – vis.

LI

Grabite ca si apa si repezi ca un vânt
Ce-alearga prin pustiuri, fug zilele-mi putine.
Si, totusi, doua zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri si ziua care-o sa vina mâine.

LII

Cât timp voi încerca sa umplu cu pietre marea nesfârsita?
Dispretuiesc si libertinii, dar si credinta ipocrita.
Voi merge-n Rai sau în Gheena? Dar mai întâi e-adevarat
C-aceste stranii tari exista? Care din voi le-a vizitat?

LIII

Priveste! Trandafirul se leagana în vânt.
Ce patimas îi cânta de sus privighetoarea!
Bea! Ca sa uiti ca vântul va scutura azi floarea
Si va lua cu dânsul fermecatorul cânt…

LIV

Khayyam cosea la cortul filosofiei. Dar
Cazu în creuzetul mâhnirii. Si-atunci fumul
Fu spulberat de Parce în patru vânturi. Scrumul
L-a dat pe mai nimica un negustor avar.

LV

De-i dam sa bea, si-un munte o sa danseze-n soare.
Dispretuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea sa schimbi paharul pe viata viitoare?
Dar vinul este-un suflet ce da desavârsire.

LVI

Te chinuieste gândul ca faci mereu pacate.
Din orice bucurie o vina ti-ai facut.
E fara rost tristetea, Khayyam, caci dupa moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut.

LVII

În vin cel întelept gaseste extazul celora Alesi.
El ne reda si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor.
În flacari aurii ne arde ca-ntr-un vârtej ametitor.
Dar si tristetea ne-o preschimba într-un izvor racoritor.

LVIII

Priveste-n jur: durerea cu mii si mii de fete.
Cei dragi sunt morti. Esti singur cu palida tristete.
Ridica însa fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp sa-l plângi.

LIX

Imperiile toate pentru o cupa plina!
Toata stiinta voastra pe parfumatul vin.
Cântarile iubirii pe glasu-i cristalin
Si slava lumii pentru curata lui lumina.

LX

Beau vin si mi se spune de unul si altul:
„Sa nu mai bei, caci vinul dusman este de moarte
Al lui Alah”. Atuncea, zic eu, pentru Prea-Naltul
Voi bea pagânul sânge. E-un act de pietate.

….

Omar Khayyam

Standard

Suprema intelepciune – detasarea

O, vino cu batrânul Khayyam, si vezi de-nvata
Întelepciunea-i sfânta: stim ca aceasta viata
E-un zbor înfrânt, iar restul atât e – o minciuna
Corolele se-nvoalta anume ca sa-apuna.

Cereasca bolta pare o ceasca rasturnata.
Sub ea-nteleptii temniti de teorii ocupa.
Tu sa imiti iubirea dintre ulcior si cupa,
Ce sorb stând gura-n gura licoarea fermecata.

Nu judeca pe nimeni, ci cata sa-ntelegi.
Eu beau, dar aminteste-ti ca ai si tu pacate.
De vrei s-ajungi la pace si seninatate,
Apleaca-te asupra durerii lumii-ntregi.

Cel ce-a cules In viata al Cunostintei Mar,
Pe-adevarata Cale purta-va pasii sai.
Numai acela stie ca azi e ca si ieri
Si mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintâi.

Un vânt de miazanoapte a vestejit azi floarea
Pe care o cântase în zori privighetoarea.
N-o plânge însa. Roza se va-nnoi mereu.
In timp ce noi dormi-vom în tarna somnul greu

La vremea primaverii pe margini de alee
Cu burtii tai prieteni si-o fata cum e crinul…
Aduceti-mi o cupa! Cei care-n zori beau vinul
Nu tin de sinagoga, de templu sau moschee.

Rasplata cuvenita iar n-a venit. Zâmbeste!
Sa crezi ca-un lucru poate fi altfel, nebunie-i.
Caci totu-i scris în cartea pe care-o rasfoieste
La întâmplare vântul uituc al vesniciei.

Nu am cerut sa fiu. Ma straduiesc
Sa trec fara uimire sau mânie.
Plecând, nu-ntreb pe nimeni daca stie
Ce-a fost popasul straniu pamântesc.

Natura cu-ale sale stihii si elemente,
Sofismul si-adevarul – îmi sunt indiferente.
Da-mi vin si-atinge harfei cu modulatii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca si noi…

A stelelor rotire care-nconjoara firea
Provoaca ameteala la cei din valea lunii.
Khayyam, tine-te bine de firu-ntelepciunii,
Pe când In jur danseaza din veac nemarginirea

În para aurarii înalta cupa plina
Cu vinul ca laleaua! O alta cupa-nchina
Iubitei ce-ti surâde. Pe-aprinsele ei buze
Sa sorbi adânc caci mâine vei fi un pumn de spuze…

Nu poti aprinde marea, nici omul sa-l convingi
Ca fericirea multa adeseori înseala.
Caci cupa care-i plina, usor chiar de-o atingi,
Se varsa. Dar intacta ramâne cupa goala.

As vrea sa-ti spun o taina omisa din Scripturi:
Din tina de mâhnire e omul încropit.
Aduna-aici o vreme ceva farâmituri
Si pleaca apoi cu graba în neantul nesfârsit.

Când zorii stralucire pe sânii Terei varsa,
Ia cupa si goleste-o! Da-ti lacrima pe-un cânt,
Caci zori mereu veni-vor spre noi cu fata-ntoarsa,
Când noi vom fi cu fata întoarsa spre pamânt.

Nu fii mâhnit ca lumea-i perfida si nedreapta
Nu-ti aminti si astazi de cei ce nu mai sunt.
O fota ca o roza si cupa te asteapta Surâzatoare.
Viata nu ti-o zvârli în vânt.

De-a lumii nedreptate cât timp rosi-vom oare?
Cât timp vom arde-n focul acestei lumi stupide?
Ridica-te si-alunga chemarile perfide
Si sa serbam parfumul si-a vinului culoare!

… Plângea un strop de apa: „Sunt despartit de Mare!”
Zâmbi atuncea Marea: „Noi suntem totul. Oare
Supremul zeu nu-i unda? Desi suntem departe,
Un punct ce nu se vede abia de ne desparte”

Îmi deghizez tristetea, caci pasarea ranita
Se-ascunde ca sa moara. Vin! Si sa spunem glume!
Vin, trandafiri si cântec! Si tu aici, anume,
Cu-a ta indiferenta, frumoasa mea iubita!

De vrei s-atingi sublima singuratate-a serii
Si-a stelelor înalte , desparte-te de toate:
Prieteni si iubite. Nici lacrima durerii
Straine sa nu darui, nici zâmbete-nselate.

Zadarnic cercetasem si carti si întelepti
Si-am întrebat la urma si cupa: „Ce va fi
Când am sa plec din lume?” Ea gura îsi lipi
De-a mea: „Bea vin! Din moarte n-o sa te mai destepti”

Acestei lumi nedrepte sa nu-i dai viata ta.
Nu-ti aminti durerea ce-a fost si ce-o sa vie.
Lânga o zâna alba cu sâni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupa-alaturea.

Daca esti beat, Khayyam, fii fericit.
Si daca Iubita te alinta, fii iarasi fericit.
Iar când visezi ca nu esti, zâmbeste multumit,
Caci moartea e neantul pe vesnicia-ntreaga.

Tu te hranesti cu fumul sarac din vatra lumii
Cât o sa-ti chinui mintea cu-a fi si a nu fi?
Nu-ti irosi câstigul de fiecare zi
Cârpind la zdreanta vietii pe care-ai s-o daihumii.

Mâini vom pleca, prieteni. De ce sa ne lipsim
De vinul rosu si-o fata cu chip de serafim?
Câti au murit cu gândul ca lumea e eterna?
Când n-oi mai fi, ce-mi pasa de-i veche sau moderna?

Cât timp au sa te-nsele parfumuri si culori?
Ce-i rau, ce-i bine – Cartea pe cei naivi înveti-i.
De-ai fi tu chiar izvorul Zemzem, chiar apa vietii,
Tot în pamânt la urma tacut ai sa cobori.

Ferice-acel ce-n lume strain si liber trece,
Fara sa creada-n secte si în porunci divine.
Ca vulturul se-nalta spre cer, si nu petrece
Ca bufnitele printre tenebre si ruine.

Sa beau si sa ma bucur – aceasta-i partea mea.
Indiferenti mi-s zeii si orice erezie.
De-ntreb mireasa lumii: „Ce dota mi-aduci mic
Ea-mi spune: „A mea dota e bucuria ta.”

Urzeste lumea, Doamne, din nou sub ochii mi
Sa-ti spun cum s-o faci altfel. Si-apoi te-as mai ruga
Sa-mi dai o alta viata. Sau – mai curând – de vrei.
Ai mila si ma sterge pe veci din Cartea ta.

Închide Coranul si liber gândeste
Si liber la toate în jur sa privesti.
Da totul si iarta oricui te raneste
Si-ascundete-n taina când vrei sa zâmbesti.

Tu, ce esti rezumatul Creatiei întregi,
Nu mai cerca din pierderi câstigul sa-l alegi,
La cupa grea din mâna paharnicului vietii.
Uita-vei si-asta lume si cea din tara cetii.

Nu cheltui-n tristete parelnica ta zi!
Pe drumul nedreptatii sa-ti fie calea dreapta.
Si pentru ca la capat neantul ne asteapta,
Închipuie-ti ca nu esti – si liber ai sa fii.

Sloboade-ma Parinte, de-un calcul fara capi
Cu minusuri si plusuri. Vreau ca sa ies din n
Un sclav sunt câta vreme cunosc ce-i râu, ce-i bine.
Dar vinul libertatea ma face sa-mi recapat.

Când lasi ca a ta frunte la idoli sa se-nchine,
Tu iesi din tine însuti ca sa te-ntorci în tine.
Când sorbi o-nghititura din vinul roz în spume,
Tu te desparti de tine si te desparti de lume.

Azi ce-am sa fac? Voi merge la umbra c-un ulcior?
Voi medita? Voi scrie? – O pasare-a trecut
Si-acum se pierde beata în cerul arzator.
Ca dânsa m-as vrea liber, – sus – în necunoscut.

De-asi fi cu zeii-asemeni, as arde-ntreaga lume
Si-as face-o alta-n care Adam – eliberat -,
Sa poata lesne-atinge tot ce-un om a visat
Si fiecarui lucru sa-i dea nou sens si nume.

Esti trist? Adu-ti aminte ca-n jur atâtia sufar.
Si ca dureri mai grele In univers pot fi.
Alege-ti o femeie cu sânii albi, de nufar.
Sa n-o iubesti. Nici dânsa sa nu poata iubi.

Cel care nu refuza tot ce-l momeste-n jur
Un sclav e al dorintii si-o victima-a durerii.
Tu sufletul pastreaza-l mereu desprins si pur.
Sa nu cazi în capcana amara a placerii.

Întelepciunea-n viata-i deplina renuntare
La orice lucru. Altfel, amar te vei cai.
Doar rupt de orice grija înseninat vei fi.
Afara de asta totul e chin si tulburare.

Un joc de artificii e lumea: umbre vane.
Îneaca-le în cupa pastrându-ti mintea treaza.
Si izbavit esti astfel de-aceste vagi icoane
Si gândul imposibil ce zilnic te-asalteaza.

Exista doua lucruri la baza întelepciunii
Si doua revelatii deschise-s pentru unii:
Sa nu te-nfrupti din toate ce se numesc mâncare
Si sa te tii departe de tot ce viu îti pare.

Îti place sa sorbi cupa cu buze rubinii,
Îti place sa sorbi viersul de harfa si de flaut.
Dar astea sunt desarte. Caci daca n-am sa caut
Sa ma desprind de toate – nimica nu voi fi.

În vin o moarte afli. Ci-n cupa o magie-i.
Caci neantul-acesta naste o ramura-a veciei.
Ma reînvie suflul lui Dumnezeu pe cruce
Si moartea cea carnala în hau de mine fuge.

O, inima, te doare popasul pe pamânt
Arunca de pe suflet al lutului vestmânt.
Si-astfel, desprins de tina, în sfânta curatie,
Spre ceru-nalt sa-ti afli si sens si bucurie.

Eu vinu-l sorb nu pentru o multumire strâmta,
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu,
Nici pentru ca sa tulbur morala cea mai sfânta. –
Ci, bând – respir o clipa, iesind din strâmtul eu.

Conditia umana cu greaua-i umilire
Dizolv-o în delirul betiei. Mântuiti
Vom fi astfel – si-n ceruri, de trupuri despartiti,
Plutim desprinsi dincolo de orice-ngradire.

La cei rai nu-mi voi spune, nici celor buni secretul.

A gândului esenta în verb saraca-ar fi.
Eu vad un loc mirific, dar nimanui nu-ncredu-l,
O taina am pe care n-o pot dezvalui.