Arhivele lunare: Septembrie 2014

Citat

eTata uită

W. Livingstone Larded

„Ascultă-mă, fiule: îți vorbesc în timp ce dormi, cu o mânuță sub obraz și cu buclele tale blonde și umede adunate pe fruntea plină de sudoare. M-am strecurat singur în camera ta. Acum doar câteva minute, pe când îmi citeam ziarul în bibliotecă, am fost înăbușit de remușcări. Am venit lângă patul tău cu un profund sentiment al vinei.

Iată la ce ma gândeam, fiule am fost mereu supărat pe tine, te-am certat pe când te îmbrăcai pentru scoală pentru ca te-ai șters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ți-ai curățat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos câteva din lucrurile tale.

Te-am considerat vinovat și la micul dejun. Vărsai băutura, înfulecai mâncarea, îți puneai coatele pe masă. Îți ungeai pâinea cu prea mult unt. Si când te-ai dus la joacă și eu am plecat la slujbă, te-ai întors, mi-ai făcut cu mana și mi-ai spus „Pa, tati!”, iar eu m-am încruntat și ți-am răspuns „Îndreaptă-ți umerii!”.

Apoi a reînceput totul în aceeași după-amiază. Întorcându-mă de la serviciu, te-am spionat; stăteai în genunchi și te jucai cu biluțele. Șosetele îți erau găurite. te-am umilit în faţa prietenilor tai aducându-te acasă cu forța. Șosetele costau bani – și dacă ar fi trebuit sa cumperi, ai fi fost mai atent! Închipuie-ți, fiule, aşa se poartă un tată!

Îți amintești, mai târziu, cum eu citeam în bibliotecă, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbră de durere în priviri?

Când mi-am ridicat ochii din hârtie, enervat din cauza întreruperii, ai șovăit în pragul ușii.

„Ce vrei?” m-am răstit.

N-ai spus nimic, dar ai venit în fugă și te-ai aruncat în brațele mele și m-ai sărutat, cu mânuțele tale mici încolăcite în jurul gâtului meu cu atâta dragoste, pe care Dumnezeu însuși ți-a dăruit-o și pe care nici nepăsarea n-o putea ucide. Si apoi ai plecat, tropăind ușor pe scări.

Ei bine, fiule, câteva clipe mai târziu hârtia mi-a alunecat din mâini și am fost pătruns de o groază cumplită. Ce făcuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a căuta nod în papură, de a certa – asta era răsplata pe care o primeai fiindcă erai băiat. Nu că nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Îmi stabilisem drept criteriu propria-mi vârstă.

Si era atâta bunătate, frumusețe și adevăr în sufletul tău. Micuța ta inimă era la fel de desăvârșită ca zorii ce învăluie triumfător dealurile domoale. Toate astea se adunaseră în impulsul tău de moment de a te năpusti să mă săruți și sa-mi urezi noapte bună.

Nimic altceva nu contează în această seară. Am venit la căpătâiul tău pe întuneric și am îngenunchiat acolo, rușinat!

E o ispășire palidă, știu că n-ai înțelege toate astea dacă ți le-aş spune când ești treaz. Dar mâine o să fiu un tătic adevărat! O să-ți fiu prieten de nădejde, voi suferi cot la cot cu tine și voi râde când râzi și tu. O să-mi mușc limba înainte să te cert. O să repet mereu, ca într-un ritual: „Nu e decât un puști – un băiețel și nimic mai mult.”

Mi-e teamă că te-am tratat ca pe un bărbat. Si totuși, fiule, acum că te văd ghemuit și ostenit în pătuțul tău de copil, îmi dau seama că nu ești decât un copilaș. Până mai ieri te purta mama în braţe și îți odihneai căpșorul pe umărul ei. Ti-am cerut prea mult, mult prea mult.”

„Acest articolaș a fost difuzat în nenumărate emisiuni. In mod destul de surprinzător, l-au folosit atât periodicele colegiilor, cât și revistele liceelor. Uneori, în mod misterios, un articolaș pare să declanșeze un „declic”. Acesta, cu siguranță a făcut-o.”

Extras din cartea „Cum sa te bucuri de viata si de slujba” Dale Carnegie

Tata uită