Sonetele către Orfeu

Sonetele catre Orfeu

O, bucuria de-a fi făurit, din moale argilă, cu nemăsură!
Nimeni, aproape, n-a ajutat pe cutezătorii dintâi.
Totuşi, oraşe în golfuri s-au ridicat, cu lămâi,
uleiul şi apa, cu toate acestea, chiupuri umplură.

Zeilor, le schiţăm la-nceput contur îndrăzneţ, dar crude
stihiile sorţii ursuze sfarmă-acest vis.
În schimb, ei sînt cei fără de moarte. Ne este permis
să-l ascultăm pe acela, care, la capăt, ne-aude.

Noi, un neam, unul singur prin vremi: nume şi taţi,
mereu tot mai plini cu fiul ce vine,
de care, odată, să fim covârşitor cutremuraţi.
Nouă, nesfârşit îndrăzneţii, timpul întreg ne-aparţine!

Şi doar moartea, ea ştie ce sîntem, tăcut,
Şi ce câştigă mereu, când ne dă cu-mprumut.

 

Sonetul catre Orfeu II,13

Fii înaintea oricărei despărțiri, ca si cum s-ar afla
în urma ta, ca iarna care tocmai sfârșește.
Caci printre ierni, e-o iarna ce-atât te va ierna,
ca inima ti-o-ntrece și supraviețuiește.

Sa mori neîncetat în Euridice –, si suie cântând iară,
si mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat.
Intre cei ce se sting în apunerii tara,
fii un cristal care, sunînd, s-a spart cu sunetu-odat’.

Fii – si cunoaște si a nefiintei stare,
nesfîrsit întemeind launtrica-ti vibrare,
deplin s-o desavîrsesti în aceasta unica oara.Printre uzatele, ca si printre mutele, fara nume,
rezerve ale deplinei naturi, – negraitele sume –
extatic sa te numeri – si numarul fa-l ca sa piara.