Arhivele lunare: Decembrie 2012

Citat

„Cele douăzeci și unu de cuvinte ale lui Thomas Carlyle l-au ajutat pe Sir William Osler să ducă o viaţă eliberată de griji:

„Principala noastră treabă nu este să vedem ce se zărește încețoșat în depărtare, ci ceea ce ne stă clar la îndemâna”

Patruzeci și doi de ani mai târziu,  într-o seară plăcută de primăvară  când lalelele înfloreau în campus, acest om, Sir William Osler, se adresa studenților de la Universitatea Yale. Le-a spus acestora că era de presupus ca, un om ca el, care fusese profesor la patru universități și scrisese o carte care se bucura de popularitate, să aibă o „minte de o calitate specială”. Le-a declarat că presupunerea nu era fondată. Le-a spus că, prietenii săi apropiați știau despre mintea sa, că era „dintre cele mai mediocre”.

Care a fost atunci secretul succesului lui? După propria declarație  succesul s-a datorat faptului că trăia în aşa numite „compartimente etanșe de timp”

paineicaSir William Osler i-a îndemnat pe studenții de la Yale să-și înceapă ziua cu rugăciunea lui Hristos: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.”

Țineți minte că rugăciunea cere numai pâinea astăzi. Nu se plânge de pâinea cea veche, pe care am fost nevoiți să o mâncăm ieri; și nu spune: „O, Doamne, n-a prea plouat în ultima vreme și s-ar putea să fie secetă la vară – și atunci, de unde o să am pâine la toamnă – sau, dacă îmi pierd slujba – O, Doamne, cum mai fac atunci rost de pâine?”

Nu, rugăciunea ne învață să cerem numai pâinea de astăzi.  Pâinea de astăzi este singurul fel de pâine pe care îl putem mânca.

Cu vreme în urmă, un filozof fără un ban rătăcea printr-un ținut pietros, în care oamenii cu greu își încropeau traiul. Într-o zi, în fața mulțimii strânse lângă el pe un deal, a rostit ceea ce avea să devină probabil cel mai citat discurs al tuturor timpurilor. Discursul conține douăzeci și două de cuvinte care reverberează peste veacuri.

„Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (V. Matei 6.34)

Mulţi au respins aceste cuvinte ale lui Isus: „Nu vă faceți gânduri pentru ziua de mâine.” (Text tradus cuvânt cu cuvânt dintr-o variantă mai veche a Bibliei în limba engleză)

Le-au respins considerându-le un sfat pentru perfecțiune,  o mostră de misticism. „Trebuie să-mi fac gânduri pentru ziua de mâine” spun aceștia.  „Trebuie să închei o asigurare pentru a-mi proteja familia. Trebuie să pun bani deoparte pentru bătrânețe. Trebuie să fac planuri și pregătiri pentru a merge înainte.”

Exact! Sigur ca trebuie. Adevărul este că aceste cuvinte ale lui Isus, traduse cu peste trei sute de ani în urmă, nu înseamnă nimic astăzi ceea ce însemnau în timpul domniei regelui James. Acum trei sute de ani, cuvântul gânduri se referea, cel mai adesea, la neliniște.  Versiunile mai moderne ale Bibliei îl citează mai exact pe Isus spunând: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine.”

Vă relatez o parte a unei povestiri interesante:

Este vorba despre Ted Bengermino. În aprilie 1945, scria Ted, ca urmare a tuturor grijilor pe care mi le făcusem,  ajunsesem să am ceea ce doctorii numesc „colon transversal spasmodic” – o stare care produce durere intensă.

…….

Izbucneam în plâns și suspinam ca un copil. Eram atât de zdruncinat, încât mă podideau lacrimile de câte ori eram singur. A fost o perioadă, la scurtă vreme după bătălia de la Bulge, când plângeam atât de des, încât nu mai aveam aproape nicio speranță că, voi mai fi vreodată o ființă umană normală.

În final, am ajuns într-un dispensar al armatei. Un medic de campanie mi-a dat atunci un sfat care mi-a schimbat complet viaţa. După un examen fizic amănunțit, m-a informat că necazurile mele erau de natură mentală.

<Ted>, mi-a spus, <vreau să te gândești la viața ta, ca la o clepsidră. Știi că cle34sunt mii de granule de nisip în partea de sus a clepsidrei; și toate trec încet și uniform prin gâtul îngust de la mijloc. Nimic din ce am putea face, tu sau eu, nu determină trecerea a mai mult de o granulă de nisip prin gâtul îngust, fără a strica clepsidra. Tu, eu și oricine altcineva suntem asemenea clepsidrei. Când ne apucam de lucru dimineața,  sunt sute de sarcini pe care trebuie să le îndeplinim în acea zi, dar dacă nu le luam pe îndelete  lăsându-le să treacă încet și uniform, aşa cum trec granulele de nisip prin gâtul clepsidrei, ne vom distruge structura fizică și mentală.>

„O granulă de nisip odată. O sarcină odată.”

„Fiecare zi este o viaţă nouă pentru omul înțelept.”

În fiecare dimineață când ne trezim, simţim cum ne naștem din nou..cu fiecare zi, începem să trăim din nou, la trezire. Nu mai contează ziua de ieri… și nici nu ne putem gândi prea mult la cea de mâine. Decât în limitele bunului simţ, de a avea o mica siguranță de trai. Însă ceea ce avem cu claritate, pentru că doar de asta dispunem cu siguranță, este ziua de astăzi! (textul meu)

„Iată ce frumos spune Horațiu

„Fericit omul și fericit doar

Cel ce poate spune că ziua de azi îi aparține;ho

Cel ce, sigur în sinea lui poate spune:

„Mâine, fie ce-o fi; fiindcă am trăit astăzi”

Unul dintre lucrurile cele mai tragice pe care le știu despre firea omenească, este că avem cu toții tendința să amânăm să trăim. Visăm la o grădină vrăjită de trandafiri, aflată undeva la orizont – în loc să ne bucurăm de trandafirii care înfloresc la fereastra noastră astăzi.

De ce suntem atât de proşti? Şi încă într-un mod atât de tragic?

Copilul spune „Când voi fi băiat mare”

Băiatul spune „Când voi fi adult”

Adultul spune „Când voi fi căsătorit”

Apoi „Când voi ieși la pensie”

Când iese la pensie… privește îndărăt, la peisajul traversat; pare bătut de un vânt rece; nu știu cum, dar a pierdut totul. Viața – învățăm prea târziu – stă în a trăi, în țeserea fiecărei ore și a fiecărei zile”

Text extras din cartea „Lasă grijile, învață să trăiești” a lui dale Carnegie

Pâinea noastră pentru astăzi

Anunțuri
Citat

„Iată una dintre cele mai interesante povestiri istorisite vreodată de doctorul Harry Emerson Fosdick – o poveste despre bătăliile câștigate și pierdute de un gigant al pădurii:

Pe versantul lui Long’s Peak din Colorado se pot vedea rămășitele unui ccopac gigantic. Naturaliștii ne spun că a trăit în jur de patru sute de ani. Era încă pui când Columb a acostat la San Salvador și crescuse pe jumătate atunci când pelerinii s-au așezat la Plymouth. Pe parcursul lungii sale vieți  a fost lovit de trăsnet de paisprezece ori și nenumărate avalanșe și furtuni au trecut peste el în cele patru veacuri. Le-a supraviețuit tuturor. În cele din urmă, totuși, o armată de cărăbuși a atacat copacul și l-a doborât  Insectele au ros coaja și au distrus treptat forța interioară a copacului prin atacurile lor micuțe  dar neîncetate  Un uriaș al pădurii pe care nici vârsta nu l-a copleșit  nici trăsnetul nu l-a doborât  nici furtunile nu l-au repus s-a prăbușit în cele din urmă în faţa unor cărăbuși atât de mici, încât un om i-ar putea zdrobi între degetul mare și arătător.

Nu suntem oare noi toți asemenea acestui brav gigant al pădurii  Cum reușim să supraviețuim furtunilor și avalanșelor și trăsnetelor vieții, numai ca să ne lăsăm inimile roase de mici cărăbuși ai grijilor – mici insecte care ar putea să fie zdrobite între degetul mare și arătător.”

Text extras din cartea Lasa grijile, incepe sa traiesti autor Dale Carnegie

Zi de zi ne măcinăm nervii și sufletul cu fleacuri. Reușim să ne mobilizăm când vine vorba de mari necazuri și să ne ținem tari în faţa celor mai grave probleme ale vieții. Şi apoi ne suparăm că nu vine tramvaiul, că ce a zis vecina, cât s-a scumpit benzina, că nu e apă caldă pentru duş…păi? Se poate?

Povestea copacului

Citat

„Cu excepția răstignirii lui Isus, cea mai faimoasă scenă a morții din toată istoria a fost moartea lui Socrate. Încă zece mii de secole de acum înainte  oamenii vor citi și vor prețui descrierea nemuritoare pe care i-a făcut o Platon – unul dintre pasajele cele mai frumoase și mai impresionante care au fost scrise vreodată.  Anumite personaje din Atena – geloase și invidioase pe bătrânul Socrate, cel care umbla desculț – au emis acuzații împotriva lui, l-au judecat și l-au condamnat la moarte. Temnicerul, prietenos, dându- i lui Socrate cupa cu otravă, a spus: „Încearcă să faci ușor ceea ce este necesar să se întâmple . Astfel a făcut Socrate. A înfruntat moartea cu un calm și o resemnare ce au atins limita divinității.”

Text extras din cartea „Lasă grijile, începe să trăiești” Dale Carnegie

socrates„Sfârșitul lui Socrate a beneficiat foarte probabil de un tratament hollywoodian din partea cronicarului său, Platon. Şi asta deoarece moartea – provocată fost marcată nu doar de o paralizie motorie evolutivă, după cum a consemnat Platon, dar și de o stare puternică de greaţă, de vomă și de convulsii – aspecte neplăcute, ce nu se regăsesc niciunde în descrierea lui Platon, referitoare la sfârșitul vieții prietenului și învățătorului său, “cel mai înțelept, mai drept și mai bun”.

Socrate, primul din trioul de aur – alături de Platon și Aristotel – al filozofilor greci, nu a scris nimic despre gândurile sale. Toate informațiile referitoare la personalitatea, doctrinele și moartea sa provin, în principal, din dialogurile lui Platon. Imaginea lui este cea a unui filozof robust și agreabil, cu nasul lat, ale cărui învăţături morale au pătruns conștiințele compatrioților săi  Deși avea o soție și trei fii, el pare să-și fi petrecut tot timpul pe străzile  în piețele și în gimnaziile Atenei, ținându le tinerilor promițători cursuri de politică, poezie și de acel timp propriu de autoanaliză, surprins în celebra avertizare: “ Cunoaște-te pe tine însuţi”.

Învățăturile sale au fost cele care, în anul 399 i.Hr., l-au adus într-o situație conflictuală fatală cu autoritățile statului. Mai precis, el a fost dat în judecată pentru “impietate” sub două capete de acuzare: “coruperea tinerilor” și “neglijarea zeilor slăviți de cetate și practicarea unor inovații religioase”.

Acuza de corupere a tinerilor atenieni formulată împotriva lui Socrate, nu avea implicații sexuale. Coruperea consta în faptul că, Socrate îi învăța pe adolescenți să pună sub semnul întrebării ințelepciunea părinților lor și a liderilor societății ateniene, fapt cu mult mai grav. Iar când oracolul din Delfi a anunțat că nici un bărbat “nu este mai înțelept decât Socrate”, membri de frunte ai societății ateniene, au fost cuprinși de dispreț și de invidie. Politicienii cetății doreau exilarea filozofului – același lucru pe care-l doreau și multi părinţi –  însă nimeni nu dorea să-l ucidă, deoarece o asemenea măsură l-ar fi făcut – și l-a făcut – un martir în ochii adepților săi devotați. Totuși  inţeteptul Socrate a știut cum să-și pună în scenă o moarte memorabilă.

Procesul său s-a desfășurat în faţa unui număr de 501 jurați  care aveau și rolul de judecători (numărul impar excludea posibilitatea unui verdict nedecis). Filozoful în vârstă de 70 de ani – care ura ipocrizia, detesta oportunismul și îmbrățișase un mod de viaţă virtuos, trăind în acord cu legile naturii – a fost găsit vinovat și pus să aleagă între exil și moarte. El a considerat exilul  drept o umilire. El predicase importanța legii, iar acum că legea îl declara vinovat – pe drept sau pe nedrept – a argumentat că singura hotărâre onorabilă este moartea. A nu i se lua viaţa, a spus el, ar fi o crimă împotriva statului.

El și-a petrecut ultima zi acasă, răspunzând întrebărilor filozofice pe care i le-au pus prietenii. Pe la apusul soarelui s-a îmbăiat  pentru a evita “ca femeile să fie nevoite să mă spele după ce mor”.  Soția sa, Xantipa, și fii săi au fost primiți în încăperea sa pentru a-și lua rămas bun de la el, apoi și a reluat cu discipolii conversația despre soarta sufletului uman, un subiect potrivit în circumstanțele respective. El a încercat să-i îmbărbăteze  argumentând că moartea este un lucru bun, nu rău.

La apariţia călăilor numiți de tribunal ce veniseră ca martori, Socrate a poruncit: “Să mi se aducă otrava dacă este amestecată deja, dacă nu, să o amestece”.

Unul dintre călăi i-a oferit cucuta. “Ei bine, prietene“, a spus Socrate, “trebuie să te întreb  de vreme ce ai experiență în această privinţă, ce ar trebui să fac.”

“Nimic”, i-a replicat bărbatul  “doar să te plimbi după ce ai băut o până când simți o greutate în a-ți mișca picioarele, iar, apoi, dacă te întinzi pe pat, otrava își va face singură efectul.”

Rugându-se zeilor, povestește Platon în Phedon, Socrate a dat amestecul pe gât. Discipolii săi au izbucnit în lacrimi, iar filozoful a rămas uimit: “Ce faceți  oameni buni? Motivul principal pentru care am gonit femeile a fost acela de a fi scutiți de astfel de neplăceri,  căci am auzit că un bărbat trebuie să moară într o liniște solemnă. Aşa că vă rog să vă țineți firea.”

Socrate a început să se plimbe prin încăpere.  Curând  simțind cum paralizia musculară îi urca prin picioare și i se răspândește în corp, el s-a întins pe pat și și-a acoperit faţa cu un cearceaf.  El nu murise, iar gestul, probabil o delicatețe fictivă folosită de Platon, servea cel putin simbolic ascunderii greței,  stării de vomă și convulsiilor provocate de intoxicarea prin cucută.

Unul dintre călăi îi ciupea periodic membrele, iar Socrate afirma că nu simte nimic. Când prietenul său Criton l-a întrebat pe filozoful muribund cum vrea să fie înmormântat, Socrate a răspuns: “Oricum doriți voi, potrivit obiceiurilor noastre. Insă ţine minte, Criton, nu pe mine mă veți îngropa, ci doar trupul meu. Eu voi fi plecat.”

Însă el nu a plecat imediat. Când paralizia i-a ajuns în zona inghinală, el și a scos capul de sub cearceaf și i-a spus lui Criton: “Îi datorez un cocoş lui Asclepios; poți să-l răsplătești tu?” Asclepios era zeul grec al vindecărilor și medicinei, și se crede că Socrate dorea să-i mulțumească astfel că îl vindecase chiar de viaţă.

Criton i-a răspuns  “Se va face”, apoi, l-a întrebat pe filozof dacă mai dorește să comunice un ultim gând, însă nu a primit nici un răspuns.

Descrierea unei morți calme și lipsite de durere ce trebuie să fi fost nici liniștită  nici fără suferință, a fost cu siguranță omagiul final al lui Platon pentru bunul său prieten.”

sursa: Charles Panati, Cartea sfârșiturilor

„Încearcă să faci ușor ceea ce este necesar să se întâmple ” Aceste cuvinte au fost rostite cu 399 de ani înainte de nașterea lui Hristos; dar lumea de astăzi  plină de griji, are nevoie de ele mai mult decât oricând: „Încearcă să faci ușor ceea ce este necesar să se întâmple”

Poţi?

Este interesant să știm că:

„Filosoful antic grec Socrate (469-399 î.Hr.), care a plătit cu viaţa pentru învăţătura şi activitatea sa neconformistă, a fost achitat după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia. De data aceasta, inculpatul, care din motive evidente nu a putut să fie prezent la proces, a fost reprezentat de zece avocaţi şi apărători ai drepturilor omului, după cum a relatat sâmbătă France24.Procesul, desfăşurat la fel ca în Antichitate la Atena /în 399 î.Hr./, nu a fost lipsit de celebra ironie socratică, dar verdictul a fost altul.

Rejudecarea procesului a fost organizată de Fundaţia Onassis. De această dată, Socrate a fost judecat de un complet compus din zece cunoscuţi judecători din Marea Britanie, Franţa, SUA, Elveţia şi Grecia, bucurându-se de 866 de spectatori.

Părerile judecătorilor s-au împărţit în mod egal: ceea ce, potrivit legilor din Atena antică, înseamnă achitarea inculpatului. Printre spectatori, 584 au declarat că filosoful a fost nevinovat şi numai 282 l-au considerat culpabil. Astfel, Socrate a fost achitat.”

Încearcă să faci ușor ceea ce este necesar să se întâmple

Citat

7777Povestea lui Earl P. Haney din Winchester, Massachusetts relatată în 17 noiembrie 1948

În anii ’20, acesta povestea:

Eram atât de îngrijorat  încât făcusem ulcer la stomac. Într-o noapte, am avut o hemoragie cumplită. Am fost transportat de urgenţă la un spital ce ținea de Facultatea de Medicină a Universității Northwestern din Chicago. Am slăbit de la 87 la 45 de kilograme. Eram atât de bolnav, încât nu aveam voie nici măcar să ridic mâna. Trei doctori, printre care un specialist ilustru în ulcer, au declarat că eram un caz „incurabil”. Trăiam cu prafuri alcaline și cu câte o lingură de lapte cu smântână la fiecare oră.  O infirmiera îmi introducea un tub de cauciuc în stomac în fiecare seară și în fiecare dimineață și pompa afară conținutul.

Am dus-o așa luni de zile…În cele din urmă, mi-am spus: „Uite ce-i Earl Haney, dacă nu mai ai de așteptat decât o moarte lentă, ai putea profita de puținul timp care ți a mai rămas  Dintotdeauna ți-ai dorit să călătorești în jurul lumii înainte de a muri; aşa că, dacă ai de gând s-o faci vreodată, acum e momentul! ”

Când le-am spus medicilor că intenționam să călătoresc în jurul lumii și să continui cu spălăturile stomacale de doua ori pe zi, au fost șocați  Imposibil! Nu mai auziseră niciodată aşa ceva. M-au prevenit că dacă plecam în jurul lumii, aveam să fiu înmormântat în mare. ” Nu, n-am sa fiu”, am replicat. „Le-am promis rudelor că voi fi îngropat în parcela familiei din Broken Bow, Nebraska. Aşa îmi voi lua sicriul cu mine.”

Am cumpărat un sicriu, l-am suit pe vapor și am aranjat cu compania de navigație ca, în eventualitatea morții mele, cadavrul să-mi fie congelat și păstrat până la întoarcerea vaporului acasă  Am pornit în călătorie pătruns de spiritul bătrânului Omar:

Ah, să facem cât mai multe din cele ce încă le-am putea irosi

Înainte ca noi de asemenea sa coborâm în Pământ

Pământ în Pământ și sub Pământ să stai

Fără vin, fără Cântec, fără Brad și – fără Sfârșit.

De cum m-am îmbarcat pe vaporul President Adams în Los Angeles și m-am îndreptat către Orient, m-am simțit mai bine. Încetul cu încetul  am renunțat la prafurile alcaline și la spălăturile stomacale. Curând  am început să mănânc alimente de tot soiul – chiar și ciudate amestecuri și fierturi băștinașe cu efect ucigător garantat (după părerea medicilor). După câteva săptămâni, fumam chiar țigări lungi și negre și beam cocteiluri. Nu mă mai simțisem aşa de bine de ani de zile! Am întâlnit musoni și taifunuri care ar fi trebuit să mă bage în cosciug, măcar de frică – dar m-am bucurat enorm de toată aventura.

Jucam la bord tot felul de jocuri, cântam  îmi făceam noi prieteni, stăteam treaz jumătate din noapte. Când am ajuns în China și în India, mi-am dat seama că toate problemele mele de afaceri cu care mă confruntasem, erau niște fleacuri în comparație cu sărăcia și cu foametea din Orient. Am pus capăt tuturor grijilor lipsite de sens și m-am simțit bine. La întoarcerea în America, aveam patruzeci de kilograme în plus și aproape uitasem că am avut odată ulcer la stomac. Nici că mă simțisem mai bine vreodată în viata. M-am întors la treabă și de atunci n-am mai fost bolnav nici măcar o zi.”

Earl P. Haney, a folosit fără a fi conștient  aceste principii utilizate de Willis H. Carrier pentru a învinge îngrijorarea.

„M-am întrebat mai întâi : Care este lucrul cel mai rău care mi se poate întâmpla  Răspunsul a fost : Moartea.

Apoi m-am pregătit să accept moartea. N-aveam încotro.  Nu aveam de ales. Doctorii îmi spuseseră că eram un caz fără speranțe.

După aceea, m-am străduit să îmbunătățesc situația, profitând mai mult de viaţă în scurta durată de timp rămasă ..Dacă aş fi continuat să-mi fac griji și după îmbarcare, nu am nicio îndoială că aş fi făcut voiajul de întoarcere în cosciug. Dar eu m-am relaxat – și am uitat de toate necazurile. Şi aceasta pace a minţii, mi-a dat un nou izvor de energie care, în fond, mi-a salvat viaţa.”

Regula numărul 2 este: dacă aveți probleme din cauză că vă faceți prea multe griji, aplicați formula magică a lui Willis H. Carrier, făcând aceste trei lucruri:

1. Întrebați-vă:” Care este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla?”

2. Pregătiți-vă să acceptați situația, dacă nu aveți încotro.

3. Procedați apoi cu calm la atenuarea răului.

Această regula am probat-o chiar eu de curând.  Deoarece am ajuns într-un moment grav financiar și riscam să mă îmbolnăvesc de îngrijorare ..am previzionat răul cel mai rău, m-am relaxat și am rezolvat problema cu calm. Deci: funcționează..nu trebuie sa ajungem la spălături stomacale, căci acum avem posibilitatea să învățăm de la unii – nu mai deștepți decât noi –  însă fiind suficient de sclipitori, ca să adune si să cuprindă experiențele multor oameni și să extragă un esențial…pe care dacă vă gândiți bine, îl știați și voi!

Calm, relaxare…sa le rezolvăm, nu să le amplificăm.

Formula magică a lui Willis H. Carrier

Citat

„Putem să înduram dezastre și tragedii și apoi să triumfăm asupra lor – dacă n-avem încotro  Putem crede că nu suntem în stare, dar resursele noastre interioare sunt surprinzător de mari și ne vor ajuta să o scoatem la capăt ; trebuie doar sa le folosim.  Suntem mai puternici decât credem.

orbRăposatul Booth Tarkington spunea mereu: ” Aş putea accepta orice mi-ar rezerva viaţa, în afară de un singur lucru: să orbesc. Asta nu aş putea îndura.”

Apoi, într-o bună zi, pe când avea șaizeci și ceva de ani, Tarkington s-a uitat la covorul de pe podea. Culorile erau estompate și neclare. Nu putea desluși modelul. S-a dus la un specialist. A aflat tragicul adevăr  își pierduse vederea.  Un ochi era aproape orb; celalalt avea să-i urmeze. De ce se temuse mai mult nu a scăpat.

Şi cum a reacționat Tarkington la acest : ” cel mai rău dintre toate relele posibile”? Şi-a spus oare: „Asta e! Asta mi-a fost sfârșitul ? Nu, ci, spre propria-i uimire, s-a simțit destul de vesel. A fost în stare chiar să glumească pe acestă temă. Petele mici care i se puneau pe ochi îl deranjau, îi pluteau prin faţa ochilor și îi întunecau vederea. Iar când o pată mai mare îi acoperea ochii, el spunea: „Salut! Ia uite-l iarăși pe tataie! Unde s-o duce în dimineața asta minunată?”

Cum să poată soarta să învingă un astfel de spirit? Răspunsul este:nicicum! Când s-a lăsat de tot întunericul, Tarkington a spus: ” Am descoperit că pot accepta pierderea vederii aşa cum pot accepta orice. Dacă mi-aş fi pierdut toate cele cinci simțuri  știu că aş fi putut trăi în continuare în interiorul minții  Pentru că în minte vedem și în minte trăim, fie că o știm sau nu.”

În speranța că-și va recăpăta vederea, Tarkington a trebuit să treacă prin mai mult de douăsprezece operații în decursul unui an. Cu anestezie locală! S-a apucat să blesteme? Știa că asta are de făcut. Știa că nu se poate sustrage, aşa că nu-și putea alina suferința decât acceptând-o cu graţie. La spital, a refuzat un salon privat și a mers într-un salon comun, unde putea fi alături de oameni ce aveau și ei necazuri. A încercat să le ridice moralul. Iar când a fost nevoit să se supună operațiilor repetate – deplin conștient de ceea ce i se făcea la ochi – a încercat să-și amintească de cât de norocos era. „Ce minunat! spunea. Este minunat că știința a avansat într-atât, încât are capacitatea de a opera un organ atât de delicat ca ochiul uman.”

Un om obișnuit s-ar fi prăbușit nervos dacă ar fi trebuit să suporte douăsprezece operații și în plus orbirea. Dar Tarkington a spus ” Nu aş da această experiență pe una fericită.” Experiența îl învățase să accepte. Îl învățase că nimic din ceea ce îi poate aduce viaţa nu i-ar fi depășit puterea de a îndura. Îl învățase că, după cum spunea John Milton, „Nu este îngrozitor să fii orb, este îngrozitor doar să nu fii în stare să înduri orbirea.”

Dacă blestemăm și ne împotrivim și ne lăsăm cuprinși de resentimente, nu vom schimba inevitabilul; dar ne vom schimba pe noi înșine.

M-am ocupat de vite vreo doisprezece ani; dar nu am văzut niciodată o vacă de Jersey făcând temperatură din cauză că pășunea era pârjolită de secetă sau din cauza lapoviței și a frigului, sau pentru că prietenul ei acorda mai multă atenție altei juninci. Animalele înfruntă noaptea, furtunile și foamea cu calm; aşa că nu au niciodată depresii nervoase și nu fac ulcere stomacale; și nu înnebunesc. ”

Iată ce le-a spus Epictet romanilor: „Există o singură cale spre fericire și anume să încetăm să ne facem griji pentru lucrurile care se află dincolo de puterea voinței noastre .”

Rugaciune scrisa de doctorul Reinhold Niebuhr:

„Dă-mi Doamne, seninătatea

Să accept lucrurile pe care nu le pot schimba,

Curajul de a le schimba pe cele pe care pot;

Şi înțelepciunea de a le deosebi.”

Regula nr 4: Colaboraţi cu inevitabilul”

Extras din cartea „Lasa grijile, începe să trăieşti” Dale Carnegie

Eu am fost pusă în această situație : Altă cale nu există! Acceptă situația aşa cum este! Nu ai încotro  Şi vă spun cu mâna pe inimă, că în acele momente am simțit o ușurare imensă..m-am dus la acea  „cumpănă” să-i zicem, destul de riscantă, cu seninătate și totul a mers extrem de ușor ..oare de ce uităm acele momente, mai ales când ne aflăm în faţa unor fleacuri!

De ce omul când se află în situații extreme știe să se adune, să reacționeze cu calm.. și când se află în faţa unor problemuțe de doi lei, își smulge părul din cap? Pentru că nu are educația necesară înfruntării și acceptări oricărei situații apărute..desigur inevitabil în viaţă. Dar poate să învețe  dacă dorește să fie fericit.

Suntem mai puternici decât credem