Elegiile duineze

 

Elegia întâia

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?

Şi chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aş pieri

de prea intensa lui fiinţare. Căci frumosul nu-i altceva

decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,

şi dacă atât ne uimeşte, e pentru că, nepăsător, din dispreţ,

nu ne distruge. Şi orice înger e cumplit.

Şi astfel mă înfrânez şi într-un sumbru hohot de plâns înec

ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta?

Nici îngeri, nici oameni, iar înţeleptele animale presimt şi ştiu

că nu ne simţim prea acasă în lumea asta tălmăcită.

Ne mai rămâne poate vreun arbore

pe-o costişă, pe care zilnic

să-l vedem iarăşi; ne rămâne strada de ieri

şi molateca încredere întârziată într-o obişnuinţă

căreia i-a plăcut la noi şi a rămas şi n-a mai plecat.

O, şi noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg

ne mistuie chipul – cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimaş dorită,

lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică?

Este ea mai uşoară pentru îndrăgostiţi?

Ah, dar ei nu fac decât să-şi ascundă unul altuia soarta.

Asta nu o ştii încă? Aruncă din braţele tale golul

către spaţiile pe care le respirăm; poate că păsările

simţi-vor văzduhul lărgit cu un şi mai lăuntric zbor.

 

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele

doreau să le simţi. Se ridica

spre tine un val din adâncul trecutului, sau

când treceai pe lângă-o fereastră deschisă,

ţi se dăruia o vioară. Totul era o solie.

Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu

distrat de-aşteptare, ca şi cum totul îţi prevestea

sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăposteşti,

când în tine marile, străinele gânduri

intră şi ies, iar noaptea adesea rămân).

 

Dar dacă ţie ţi-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe

nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.

Cântă-le – aproape invidiate de tine – îndrăgostitele care-au fost părăsite

şi pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe

iarăşi şi iarăşi slăvirea ce n-o poţi nicicând desăvârşi;

adu-ţi aminte: eroul durează, – chiar şi căderea lui

e doar un pretext să existe: ultima-i naştere.

Dar pe îndrăgostiţi natura sleită

îi reia în sânu-i, ca şi cum n-ar avea destule puteri

pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare

destul la Gaspara Stampa (celebră poetă şi curtezană veneţiană din secolul XVI – n.r.), încât vreo fată de cel drag

părăsită, să-şi spună după sublima pildă

a acestei iubite: şi eu la fel ca ea să devin?

N-ar trebui ca în sfârşit aceste cele mai demult dureri

în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind,

să ne eliberăm de ce ne e drag şi tremurători să-l depăşim

precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată

să devină mai mult chiar decât ea însăşi? Căci rămânere nu-i nicăieri!

 

Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, aşa cum numai

sfinţii odinioară-ascultau: încât uriaşa chemare

îi ridica din ţărână; dar ei, cei peste putinţă, rămâneau îngenuncheaţi

mai departe şi n-o luau în seamă.

Aşa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului

glas. Dar ascultă-acest suflu,

neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă.

Un murmur se înalţă acum, dinspre morţii tineri spre tine.

Oriunde mereu ai intrat, în biserici

din Roma sau Neapole, nu ţi-au mărturisit în şoaptă destinul lor?

Sau o inscripţie îţi apărea sublimă

ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.

Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândeţe

acea aparenţă de nedreptate, ce stinghereşte uneori

a duhurilor curată mişcare.

 

Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,

să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,

trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi

să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;

să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,

şi însuşi numele tău

să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.

Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,

să vezi toate câte se legau între ele

fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri

e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde

puţină veşnicie. – Dar cei vii fac toţi

greşeala că delimitează prea tare.

Îngerii (se spune) adesea nu ştiu prea bine

dacă merg printre cei vii sau printre cei morţi. Curentul eternităţii

târăşte vârstele toate prin amândouă tărâmuri

mereu cu el, şi pe-amândouă vuietul lui le copleşeşte.

 

Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,

se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând,

blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care

avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale

se naşte un suiş fericit -: am putea oare exista fără ei?

Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,

muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;

că, abia în spaţiul înfricoşat pe care tânărul

aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră

în acea vibraţie, care acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută.

 

Elegia a doua

 

Orice înger e înfricoşător. Şi totuşi, vai mie,

vă invoc pe voi, păsări aproape muritoare ale sufletului,

ştiindu-vă bine. Unde sunt vremurile

lui Tobie, când pe umilul prag al casei cobora

unul din cei mai strălucitori dintre voi,

puţin travestit pentru călătorie şi care nu mai înfricoşa;

(un tânăr iscodind curios pe-un alt tânăr).

Dacă arhanghelul, primejdiosul, acum ar veni

dinapoia stelelor, dacă ar face un singur pas

coborând şi-apropiindu-se de noi: atât de tare s-ar zbate inima

încât zvâcnetul ei ne-ar ucide. Cine sunteţi voi?

 

Desăvârşiri ale zilei dintâi, voi răsfăţaţi ai Creaţiei,

creste înalte, piscuri împurpurate de auroră

ale oricărei Faceri, – polen al dumnezeirii dând în floare,

articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,

spaţii de esenţe, scuturi din desfătări,

tumulturi ale simţirii în furtunoasa-ncântare şi dintr-o dată, solitare

OGLINZI a căror iradiată frumuseţe

se recreează mereu şi mereu întorcându-se pe propriul chip.

Căci pentru noi, a simţi înseamnă să ne cheltuim; ah! noi

ne exalăm fiinţa; de la o flacără la alta

dăm tot mai stinsă mireasmă. Ne spune uneori cineva:

da, tu îmi pătrunzi în sânge, odaia asta, primăvara

se umplu de tine … Dar la ce bun? nu ne poate păstra,

dispărem în el şi pentru el. Iar pe ei, care-s atât de frumoşi,

o, cine-ar putea să-i păstreze? Neîncetat pe chipul lor

aparenţa se înalţă şi piere. Ca roua de pe iarba dimineţii

ceea ce suntem se ridică din noi, aşa cum se pierde căldura

dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? O! privire-nălţată -:

nou şi cald val care pleacă din inimă, se depărtează -:

vai mie: totuşi ACEASTA SUNTEM. Spaţiul fără de margini

în care ne-absoarbem păstrează vreo urmă, mireasma noastră?

Îngerii nu iau în adevăr decât numai ce este al lor, propriul lor suflu

sau, uneori, din greşeală, şi puţin din fiinţa noastră?

Suntem amestecaţi în trăsăturile lor, măcar atât cât nedesluşitul

pe chipul femeilor ce poartă ascunsul rod? Ei o trec cu vederea

în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea să-şi dea seama?)

 

Îndrăgostiţii, de-ar înţelege, ar putea să vorbească

ciudat în al nopţii văzduh. Fiindcă, pe semne, totul

ne tăinuieşte. Iată, arborii SUNT; casele

în care sălăşluim, dăinuie încă. Numai noi

trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.

Şi toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, jumătate

de ruşine, poate, iar jumătate din negrăită speranţă.

 

Îndrăgostiţilor, voi care vă sunteţi de ajuns în calda voastră

îmbrăţişare şi care cunoaşteţi mulţumirea: pe voi vă întreb, ce suntem?

Voi vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?

Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează

şi îşi dau seama una de cealaltă, sau că faţa mea ofilită

în ele se cruţă. Aceasta îmi dăruie puţină conştiinţă

de mine însumi. Totuşi, cine numai pentru atât, ar îndrăzni SĂ FIE?

Voi însă, care sporiţi unul în extazul celuilalt

până ce el, covârşit,

imploră: DESTUL -; voi care în mâinile celuilalt

mai îmbelşugaţi deveniţi decât anii rodnici în struguri;

voi care uneori vă absorbiţi în preaplinul celuilalt:

pe voi vă întreb despre noi. Ştiu,

sunteţi atât de fericiţi în atingerea voastră

pentru că alintul vă păstrează,

pentru că locul pe care voi, suavii, îl acoperiţi

cu îmbrăţişarea voastră – nu piere; pentru că

sub voi simţiţi acolo vibrând dăinuirea fără prihană.

Astfel, îmbrăţişarea voastră vă făgăduieşte

aproape veşnicia. Şi totuşi, atunci când aţi învins

spaima primelor priviri şi dorul la fereastră tânjind,

şi cea dintâi plimbare-mpreună, O DATĂ doar în grădină:

îndrăgostiţilor, mai SUNTEŢI încă? Când unul pe altul

la buze vă duceţi spre-a vă soarbe: licoare la licoare,

o! cât de ciudat atunci cel care bea evadează din faptă.

Nu v-a mirat pe câte-o stelă atică prudenţa

gestului omenesc? Iubirea şi despărţirea nu erau oare

atât de blând aşezate pe umeri ca şi cum ar fi fost făcute

din altă substanţă decât a noastră? Amintiţi-vă mâinile,

cât de fără greutate se lasă, deşi torsul e-atât de puternic.

Aceşti stăpâni pe ei înşişi, ştiau: numai

atât ni-i cuprinsul, ATÂTA e numai al nostru, AŞA să ne-atingem;

mai puternic zeii ne strâng. Dar asta e treaba zeilor.

De-am putea şi noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare

esenţă de omenesc, o fâşie de pământ roditor care să fie

al nostru între fluviu şi stâncă. Căci inima noastră

ne depăşeşte mereu ca şi ei.

Şi nu mai putem s-o urmărim cu privirile

în imagini în care se potoleşte, nici în

trupuri dumnezeieşti, în care sporind, se domoleşte.

 

 Elegia a treia

 

Una este să cânţi iubirea. Alta, vai, să cânţi

acel ascuns vinovat Zeu-fluviu al sângelui.

Iubitul – pe care ea şi-l recunoaşte de departe – ce ştie el

de Domnul-Desfăţului care, adesea, în inima singurătăţii sale,

înainte ca fata să vină să-l aline, adesea ca şi cum ea nu ar exista,

– ah! şiroind cât de adânc din necunoscut – îşi înălţa

fruntea de zeu, chemând noaptea la o nemărginită revoltă?

O, Neptun al Sângelui! Înfricoşătorul său trident!

O, întunecatul vânt al pieptului său, vuind într-o întortocheată scoică!

Ascultă cum noaptea se-nvolburează şi abisuri scobeşte. O, voi, stelelor,

nu coboară din voi pătimaşa-ncântare pe care iubitul

o aprinde pe chipul cel drag? Şi lăuntrica iluminare

pătrunzând chipul ei pur, nu este un har de la neprihănitele astre?

 

Vai, nici tu, nici mama sa

nu i-aţi încordat atât de intens arcul sprâncenelor întru aşteptare.

Nu pentru tine, copilă atât de fremătătoare alături de el, o, nu pentru tine

buzele sale se arcuiesc într-o mai rodnică icoană a simţirii.

Gândeşti tu, în adevăr, că venirea ta atât de aeriană

l-ar fi cutremurat aşa de intens, tu, care treci ca vântul prin zori?

Da, înspăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai de demult

l-au năpădit în fulgerarea inimii la-ntâlnirea cu tine.

Cheamă-l … dar pe de-a-ntregul îl vei chema din întunecatu-i ocol.

Neîndoielnic, el AR VOI, se desprinde; uşurat, se obişnuieşte puţin

în adăpostul inimii tale, se cuprinde şi se începe.

Dar oare s-a început el vreodată?

Mamă, TU ai fost cea care prunc l-ai făcut, tu ai fost cea care l-a început;

ţie nou ţi-a fost; pe ochii săi încă feciorelnici tu ai făcut

să se aplece o lume prietenă, ferindu-l de lumea străină.

Dar, ah! unde sunt anii când doar cu făptura ta zveltă

îl apărai de clocotitorul haos?

Multe aşa i-ai ascuns; odaia sa întunecată cu nebănuite primejdii,

în lumina duioşiei tale o înecai; din inima ta, nemărginit adăpost,

tu amestecai cuprins mai omenesc cu noptaticul său spaţiu.

Nu în beznă aşezat-ai tu lampa, ci cât mai aproape de-a fiinţei tale auroră,

şi ea strălucea parcă din prietenie.

Nu era troznitură pe care tu să n-o tălmăceşti surâzând,

ca şi cum ai fi ştiut CÂND podeaua are să joace …

Şi el asculta şi se alina. Aşa de multe prezenţa ta-naltă

gingaş ştia să-mplinească; înapoia dulapului se strecura

ascunsă sub mantie, soarta-i, şi-n pliurile

perdelei se potrivea, uşor şi nesigur, neliniştitul lui viitor.

 

Şi el însuşi, cum se odihnea, el cel alinat, sub somnoroasele

pleoape topind dulceaţa suavei tale alcătuiri

în preadulcele preludiu al lunecării în somn -:

PĂREA ocrotit… Dar LĂUNTRIC: cine-l apăra,

cine-i stăvilea, în adâncurile fiinţei sale, tălăzuirile începutului său dintâi?

 

Ah! atunci nici o prudenţă NU VEGHEA în cel ce dormea; dormind, da,

însă în ce visuri, în ce arşiţă: şi cum se lăsa de ele purtat!

El, virginală prezenţă, încă temător, cât era de înlănţuit,

captiv al lianelor cotropitoare ale devenirii sale lăuntrice,

a căror învârtejire deja supunea silnic tiparelor sale

creşterea-i sugurumătoare şi formele sale ameţitor schimbătoare

precum ale unei jivine fugărite. O! cum li se dăruia -. Iubi.

Îşi iubea Lăuntricul, sălbăticia acestui Lăuntric,

pădurea virgină din el, pe a cărei mută prăbuşire

în verde luminos inima sa poposea. Iubi. Părăsi pădurea

pentru a se afunda de-a lungul rădăcinilor sale dincolo în

măreaţa-i obârşie, unde mărunta-i naştere deja supravieţuise.

 

Iubind el coborî în sângele vechilor evuri, în genunile

unde colcăie Înfricoşătorul, încă ghiftuit de strămoşi. Şi fiecare

spaimă îl cunoştea, clipindu-i ca şi cum s-ar fi înţeles între ei.

Da, Înfricoşătorul zâmbit-a … Rareori,

Mamă, surâs-ai atâta de duios!

Cum putea să nu-l iubească văzând că-i zâmbeşte?

O, Mamă, ÎNAINTE de-a te iubi pe tine,

l-a iubit, în adevăr; şi când îl purtai în tine,

acela era dizolvat în fluidul ce-i înlesnea plămădirea.

 

Iată, iubirea noastră nu este asemeni cu-a florilor, într-un singur an

încheiată; atunci când iubim, o sevă

foarte străveche urcă în braţele noastre. O, copilă află ACEASTA:

că iubit-am ÎN noi, nu Unicul, nu Viitorul, ci

fermentarea unui noian; nu un singur copil,

ci toţi străbunii care, asemenea unui grohotiş de munte sfărâmat,

stau la temeliile noastre; ci albia secată a fluviului

apuselor mame -; ci acest întreg tărâm

fără glas menit unei zodii înnourate sau senine -: ACEASTA

– iată, copilo, fost-a înainte de tine.

 

Şi tu însăţi ce ştii? Ademenit-ai genunea timpilor duşi

în cel ce ţi-i drag. Ce fel de simţiri

au răzbătut şi izbucniră, eliberându-se,

din toate acele fiinţe captive? Ce femei

te-au urât acolo? Ce fel de bărbaţi

cumpliţi ai aţâţat în vinele adolescentului? Copiii morţi

năzuiau să vină spre tine … O, lin, cu blândeţe

împlineşte-i înainte, una din acele umile, îndrăgite treburi de fiece zi

care să-i dea siguranţă, – du-l, şi-alături de tine fă-l să simtă

de-aproape grădina, dăruieşte-i a nopţilor

precumpănire …

Păstrează-l! …

 

Elegia a patra

 

O, pomi ai vieţii, o, când iernatici?

Noi nu suntem una, în deplină comuniune. Nu suntem

uniţi printr-un acord ca păsările migratoare.

Depăşiţi şi zăbavnici, brusc silnicim vântul

şi ne prăbuşim într-o mlaştină nepăsătoare.

Noi înţelegem înflorirea şi ofilirea ca pe unul şi acelaşi timp.

Şi undeva hălăduiesc încă lei, şi nu cunosc –

atât timp cât maiestuoşi sunt – nici o slăbiciune.

 

Ci noi, când gândim la Unul, simţim deja în toată plenitudinea

copleşitoarea prezenţă a Celuilalt.

Duşmănie-i pentru noi cel care ni-i cel mai aproape. Îndrăgostiţii

nu se izbesc unul într-altul de zăgazuri mereu, ei care

îşi făgăduiseră largi zarişti, goană fabuloasă, o patrie?

Acolo, pentru un desen fulgurant de o clipă, trudnic,

un fundal contrastant ni se pregăteşte pentru-a vedea fugara imagine;

căci cu noi totul este foarte desluşit. Dar conturul lăuntric

al simţirii nu-l ştim: doar ceea ce-l modelează din afară.

Cine nu s-a aşezat plin de nelinişte

în faţa cortinei inimii sale?

Ea s-a deschis şi iată: decorul este cel al unui adio.

Uşor de înţeles. Ştiuta grădină,

şi uşor unduitoare: abia apoi intră Dansatorul.

 

Dar nu el ÎNSUŞI. Destul! Căci oricât de îndemânatec s-ar mişca,

el e deghizat şi devine un burghez

care intră în casă prin bucătărie.

Dar nu mai vreau aceste măşti umplute pe jumătate.

Nu. Mai curând păpuşa. Măcar ea e plină. Vreau paiaţa

şi sforile ei şi chipul ei

încropit din aparenţă. Aici. Mă aflu înainte-i.

Şi chiar când lămpile s-ar stinge, chiar când

mi s-ar spune: s-a sfârşit, asta a fost totul! – chiar dacă

dinspre scenă nu ar mai veni decât pustiul cu-al său curent de aer cenuşiu,

chiar de n-aş avea lângă mine nici unul din tăcuţii mei străbuni,

nici o femeie şi nici măcar băieţelul cu ochii căprui şi saşii;

eu totuşi rămân. Rămâne mereu ceva de văzut.

 

Nu am dreptate? Spune-mi tată, tu, care-ai cunoscut

gustul atât de amar al vieţii, gustând-o pe a mea,

tu, gustând încă pe măsură ce creşteam

primele iluzii tulburi ale neînduplecatei mele solii;

tu, care, chinuit de amarul iz al unui atât de straniu viitor,

iscodeai privirea-mi înceţoşată;

– o, tu, tată, care de când ai murit, atât de des

te nelinişteşti în mine, în nădejdea mea,

tu, care renunţi pentru mărunta mea soartă

la seninătatea aceea pe care doar morţii o au, aceste domnii

ale seninătăţii, – nu am dreptate? Şi voi, spuneţi-mi,

nu am dreptate, voi care mi-aţi dăruit iubirea voastră

pentru firavul meu început de dragoste, de la care mereu

mă-ntorceam, căci pentru mine spaţiul din chipul vostru,

atunci când îl iubeam, se pierdea în spaţiile lumii,

în care voi nu mai eraţi ….: când doresc să aştept

în faţa scenei de păpuşi, sau mai degrabă, nu, să privesc atât de intens

încât să devin numai privire, astfel ca la urmă

ca actor un Înger trebuie să se arate,

iar el ridică păpuşile din nou să joace.

 

Înger şi Păpuşă: iată în sfârşit un spectacol!

Atunci se armonizează ceea ce, cât suntem aici,

dezbinăm. Şi iată că din hora anotimpurilor noastre

se-nalţă spre noi întregul circuit al preschimbării. Atunci

jocul îngerului suie dincolo de noi. Iată, muribunzii

nu trebuie să-şi dea seama că tot ce înfăptuim noi

e doar simplu pretext. Nimic

nu-i el însuşi. O, ceasuri ale copilăriei,

când îndărătul figurilor nu se mai afla nimic decât

trecutul iar înaintea noastră deloc viitorul.

Fireşte, noi am crescut şi uneori am fost siliţi

să ne maturăm mai curând, pe jumătate din dragoste

pentru cei neavând nimic altceva decât că se făcuseră mari.

Şi totuşi, în singuratica noastră pribegie,

eram mulţumiţi cu tot ceea ce dăinuie şi stam acolo

în spaţiul care desparte lumea de jucărie,

în locul acela, dintru început

întemeiat pentru un eveniment pur.

 

Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază

în constelaţie şi-i pune în mâini

măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie,

ce se-ntăreşte, moartea copilului, – sau în gura-i rotundă

i-o lasă ca pe miezul

unui măr frumos?… Ucigaşii lesne

îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea,

întreaga moarte şi chiar ÎNAINTE de viaţă atât

de suav să o porţi şi să nu fii rău,

aceasta-i mai presus de cuvinte.

 

Elegia a cincea

(dedicată doamnei Hertha Koenig)

 

Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceştia puţin

mai efemeri decât noi, aceştia care de timpuriu dau năvală,

grăbiţi PENTRU CINE, – de dragul CUI, repeziţi de o voinţă mereu

nepotolită? Îi înşfacă, îi aruncă,

îi stoarce, îi încovoaie şi iarăşi îi prinde; ca şi cum aerul

ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos

pe covorul ros şi tot mai subţiat de necontenitele lor salturi,

pe acest covor pierdut undeva în văile lumii.

Lipit ca un plasture, ca şi cum cerul mahalelor

ar fi rănit în acel loc pământul.

Şi abia, iată, ridicaţi în picioare,

luând acolo chipul majusculei primordiale

a prezenţei…, de-ndată de asemeni bărbaţii

cei mai puternici sunt rostogoliţi iarăşi,

ca dintr-o joacă, îl înşfacă neîncetat,

precum August cel tare, la masă,

o farfurie de cositor.

 

Ah! şi-n jurul acestui centru,

trandafirul contemplării:

înfloreşte şi se scutură. În jurul

acestui şteamp – pistilul – care, atins de propriu-i

polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct

al nemulţumirii, fără ca el niciodată s-o ştie, –

nemulţumire schiţând un uşor surâs prefăcut

şi lucind cu subţirea sa coajă ce stă să se frângă.

Şi-acolo, veştejitul, zbârcitul halterofil,

care-acum, bătrân, bate doar toba,

scufundat în pielea-i atât de largă

că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul

ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt,

aici, i-ar supravieţui, surd şi uneori puţin rătăcit

în pielea sa văduvită.

 

Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, –

ca şi cum ar fi fiul unei cefe şi al unei călugăriţe, – solid

şi bine-mplinit, în întregime numai muşchi şi naivitate.

 

O, voi,

de care o suferinţă, ce copil încă era,

se amuza ca de o jucărie,

în una din lungile-i convalescenţe…

Şi tu, cel care într-o cădere

aşa cum numai fructele o cunosc, tu care

fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul

mişcării făurite de ele toate (şi care, mai iute ca apa,

străbate-ntr-o clipă primăvara, vara şi toamna) –

tu care cazi şi te izbeşti de mormânt:

uneori, într-un scurt interludiu, pe faţa ta o icoană-a iubirii

ia naştere, mamei tale, rarei ei duioşii menită;

totuşi, de-a lungul trupului tău,

uzat până la a nu mai avea relief,

acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăceşte, se pierde… Şi iarăşi

bărbatul şi-a lovit palmele pentru un nou salt şi înainte ca pentru tine

o durere să devină vreodată mai desluşită,

aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind,

preîntâmpină izvorul suferinţei tale, şi dintr-o dată

în ochii tăi izbucnesc trupeştile lacrimi.

Şi totuşi, orbeşte,

surâsul …

 

Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată

floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Aşaz-o printre

acele bucurii nouă ÎNCĂ nedeschise: şi pe graţioasa urnă

slăveşte-o cu o înflorită, înaripată inscripţie:

„SUBRISIO SALTAT”

Apoi tu, fermecătoareo,

tu, ocolită tăcut

de cele mai încântătoare bucurii. Poate că

franjurile tale se bucură pentru tine -,

sau pe sânii tăi zvâcnind de tinereţe

mătasea de un verde metalic

infinit răsfăţată se simte şi nimic nu-i lipseşte.

Tu, mereu altfel, pe toate talerele şovăitoare

ale echilibrului, oferind fructul seninătăţii

în plină lumină sub umeri.

 

Unde, o, UNDE e locul – îl port în inimă –

unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt

căzând, ca într-un neizbuit salt

a două animale stângaci împerecheate; –

unde greutăţile sunt încă apăsătoare,

unde pe vergile zădarnic învârtindu-se,

farfuriile încă se clatină …

 

Şi dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată,

locul cu totul negrăit, unde Preapuţinul pur

de neînţeles se preschimbă şi brusc

zvâcneşte în acel Preamult golit.

Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre

iese din număr şi-n nimic se preface.

 

O, pieţe, o! pieţe-n Paris, nesfârşită scenă de spectacole,

unde modista, MADAME LAMORT,

împleteşte şi răsuceşte şi ţese

drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt

din care născoceşte mereu alte noduri şi funde şi flori,

cocarde, fructe artificiale

– toate cu false culori –

pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preţ redus.

…………………………………………………………………………………

Îngere! ar fi un loc – dar pe care noi nu-l cunoaştem –

şi acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiţii

ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire,

şi-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate,

turnurile voluptăţii,

scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite

una de alta, – şi AR PUTEA

în faţa spectatorilor din zori, nenumăraţii morţi tăcuţi:

mereu ascunşii, de noi neştiuţii,

micii lor bănuţi de fericire, valoroşi în eternitate, cu-adevărat

înaintea celor doi surâzând în sfârşit

pe alinatul covor?

 

Elegia a şasea

 

Smochinule, de mult timp adânc înţeles am aflat în faptul

că tu aproape în întregime înflorirea o depăşeşti, pentru ca

lăuntric, în fructul tău timpuriu împlinit,

nesărbătorit să te pătrunzi de taina-ţi curată.

Asemeni ţevei fântânilor săltătoare, unduitoarele-ţi ramuri

seva o zoresc şi-n jos şi-n înalt, – şi netrezită aproape,

ţâşneşte din somn în bucuria celei mai dulci împliniri.

Iată, aidoma lui Dumnezeu în lebădă.

…Ci noi, ah, zăbovim,

în slava înfloririi şi ajunşi în inima fructului nostru

sosit prea târziu, – suntem trădaţi.

Rari sunt cei în care imboldul înfăptuirii se-avântă cu-atâta putere

că-i înalţă şi-i înflăcărează în deplinătatea inimii,

în timp ce, ca o mai suavă adiere a nopţii,

ispita-nfloririi, ca pe nişte petale, uşor atinge

pleoapa şi buzele adolescentine:

poate eroii şi poate cei aleşi de timpuriu de tărâmul de dincolo,

în vinele cărora moartea, acest Grădinar,

a desenat o cu totul altă arcuire.

Aceştia se-avântă-ntr-acolo, o iau înaintea surâsului lor,

precum atelajul carelor de luptă ale biruitorului rege

pe imaginile delicatelor basoreliefuri de la Karnak.

 

Uimitor de aproape-i eroul de cei morţi tineri.

Să dăinuie nu-l ispiteşte. Înălţarea sa-i fiinţare. Necontenit

se smulge din el însuşi şi se avântă în constelaţia mereu alta

a necurmatei sale primejdii. Acolo puţini s-ar putea afla. Dar,

destinul, pentru noi învăluit în tăcere şi beznă, dintr-o dată,

cu el se-nflăcărează şi-l cântă în inima învolburatei sale lumi.

Pe nimeni nu aud ca pe DÂNSUL. Dintr-o dată, ca un torent de aer,

mă străbate întunecatul său glas.

 

Atunci, cât de bucuros m-aş ascunde în faţa unui dor:

o, de-aş fi, de-aş fi un copil încă în devenire,

purtat în braţele a ceea ce voi fi, şi care ar citi despre Samson,

cum mama sa, la început stearpă, zămisli apoi totul.

Nu era el erou încă în sânul tău, o, mamă, nu-şi încerca

încă de-acolo, în adâncurile tale, alegerea?

Mii de alte făpturi în pântecul tău se zbăteau şi voiau EL să fie.

Dar iată: el înşfacă, înlătură, – alese şi izbuti.

Şi când dărâmă coloanele, aşa a fost că din lumea trupului tău

într-o lume mai strâmtă izbucni, în care

din nou alese şi izbuti. O, Mame ale Eroilor,

o, izvor de fluvii ce nu pot fi zăgăzuite! Voi, prăpăstii

în care, de pe crestele inimii lor, deja copile

se-aruncă, jertfe gemând, acestui fiu făgăduite.

Căci, furtunos, eroul străbătu popasurile dragostei,

fiece iubire purtându-l mai înalt, fiece bătaie de inimă

care-i fu închinată; şi, deja întorcându-se,

iată-l la sfârşitul surâsurilor, – altul.

 

Elegia a şaptea

 

Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur

să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat

ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând

că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -,

pe care-o aruncă-n seninul azurului,

în inima cerului. Ca şi pasărea

şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă,

să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns

ce se înflăcărează ascultându-te, –

– cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

 

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc

care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi

acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri

de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.

Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul

templu al viitorului -, apoi trilurile, – fântânile

a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte

într-un joc plin de făgăduinţi… Şi în faţa sa vara.

Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai

cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.

Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,

şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.

Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,

nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,

nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,

nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara …

ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii,

ci stelele, stelele acestui pământ.

O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii

stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

 

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai EA

ar veni… – Ar veni din şubredele lor morminte

copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine… Căci cum aş putea

să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc

mereu să ajungă iar pe pământ. – Voi, copii,

un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.

Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;

de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând,

gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

 

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi VOI, fetelor

cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai

duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi – putreziciunii sau căderii

sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu

o oră întreagă, – ceva între două clipe, un răstimp

scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.

Au avut totul. Vinele pline de viaţă.

Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,

nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur,

am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită

numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

 

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră

are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,

se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,

răzbate-acum o întruchipare fantomatică,

ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.

Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri,

el care este la fel de inform ca şi încordatul

avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.

Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii

o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru

altă dată slujit, implorat în genunchi-,

se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.

Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul

de a-l zidi acum LĂUNTRIC cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!

Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi,

cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.

Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.

PE NOI nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,

să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. –

Faptul acesta S-A ÎNĂLŢAT odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,

se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare,

şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,

ŢIE ţi-l arăt încă AICI, în contemplarea ta stă,

mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.

Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii,

cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

 

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci

NOI suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o,

am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu

prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi

nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste

spaţii ALE NOASTRE. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele,

că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).

Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere,

fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -,

iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi,

chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea…

nu a ajuns la genunchii tăi -?

Să nu crezi că te implor.

Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.

Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva

unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat

este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută

sus, ca să apuce, în faţa ta

într-un gest de apărare şi prevenire,

Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.

 

Elegia a opta

(Dedicată lui Rudolf Kassner)

 

Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd

DESCHISUL. Numai ochii noştri sunt ca întorşi

şi aşezaţi ca nişte capcane,

roată, în jurul liberei ieşiri.

Ceea ce ESTE-n afară noi nu ştim decât

din căutătura animalului; căci până şi pe prunc

îl răsucim şi-l silim să privească-napoi

lumea formelor şi nu DESCHISUL, care

pe chipul animalelor atât de adânc e. Liber de moarte.

Noi numai PE EA o vedem; dar slobodul animal

are mereu asfinţitu-i în urmă,

iar în faţă pe Dumnezeu, – şi chiar când el înaintează,

înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fântânile.

Ci NOI, nicicând, nici măcar o singură zi

nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile

la nesfârşit se învoaltă. Necontenit este Lume,

şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:

Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri

şi ŞTII că-i fără margini şi nu-l râvneşti.

Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgâlţâie şi-l dezmeticeşte.

Sau un altul moare şi ESTE, devine acel niciunde.

Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci ÎNAFARĂ.

În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci

marea privire a animalului.

Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi, mascându-i văzul,

aproape-ar fi de asta, şi-s cuprinşi de uimire…

Ca din greşeală, li se întredeschide

înapoia celuilalt… Dar peste celălalt

nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.

Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem

doar în răsfrângeri acel Liber,

pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate când un animal,

mut ridicându-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.

Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii

– atât şi nimic mai mult şi mereu în faţă.

 

Dacă animalul, sigur pe sine venind către noi

o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,

el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta

în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa

e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire

către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea sa.

Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul

şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.

 

Şi totuşi, această sălbăticiune ageră şi caldă

duce povara şi grija unei nesfârşite melancolii.

Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:

– amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim

altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă

şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,

şi-acolo totul era suflu. După patria dintâi,

cea de-a doua hibridă pare

şi-n destrămare ca vântul.

O, fericirea MICII făpturi,

care RĂMÂNE mereu în Sânul care-a purtat-o;

o, noroc al gâzei ce saltă LĂUNTRIC

chiar şi-atunci când nunteşte; căci Sânul e Totul.

Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obârşie

întrezăreşte-amândouă tărâmurile

ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc

ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închisese,

totuşi cu portretul său în veşnică hodină drept capac.

Şi cât de tulburat este cel care trebuie să zboare,

avântându-se afară dintr-un sân. Ca înfricoşat de sine,

despică văzduhul aşa cum o fisură

ceaşca o frânge. Aşa sfâşie porţelanul serii

dâra lăsată de-al liliacului zbor.

 

Iar noi: spectatori, pretutindeni, mereu,

întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!

Suntem copleşiţi. Orânduim. Totul se sfarmă.

Din nou rânduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.

 

Cine ne-a răsucit în aşa fel că noi,

orice-am face, ne aflăm mereu în postura

celui care pleacă? Ca şi cum, ajuns

pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă

valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întârzie-,

aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.

 

 Elegia a noua

 

De ce, când mai lesne-ar fi să-ţi petreci popasul existenţei

în chip de laur, puţin mai întunecat decât orice

alt verde, cu-acele vălurele (ca un surâs de briză)

pe marginea fiecărei frunze -: de ce atunci

suntem siliţi să fim om – şi destinul ocolindu-l,

să ducem dorul unui destin?

O, NU, pentru că EXISTĂ fericire,

acest pripit câştig al unei apropiate pierderi.

Nici din curiozitate, sau numai pentru deprinderea inimii

ce s-ar AFLA şi în laur…

 

Ci pentru că a fi aici este mult, şi pesemne

tot ce-i aici, pieritorul acesta, are nevoie de noi,

fiindu-ne în chip ciudat hărăzit. Nouă, cei mai pieritori. O DATĂ

fiecare lucru, O SINGURĂ dată. O DATĂ şi nimic mai mult.

Şi noi, de asemeni O DATĂ. Nicicând încă o dată. Dar aceasta –

O SINGURĂ DATĂ ar fi existat chiar dacă-i numai O DATĂ:

PĂMÂNTEŞTE să fi existat, nu pare cu putinţă a fi tăgăduit.

 

Şi-astfel ne zorim şi voim această-mplinire,

voim s-o încăpem în mâinile noastre umile,

în preaplinul privirilor şi în inima noastră fără cuvinte.

Să ne preschimbăm în ea însăşi voim. – Cui să o dăruim?

Cel mai drag ni-i să păstrăm totul mereu… Ah! în celălalt raport,

vai, ce-am putea lua cu noi dincolo? Nu privirea, încet-încet

învăţată aici, şi nimic din tot ce s-a petrecut aici. Nimic.

Durerile, deci. Deci, înainte de toate tot ce greu apasă,

deci lunga-ncercare a dragostei, – nimic, deci, decât – pur –

Denegrăitul. Dar, mai apoi

printre stele, la ce bun: ELE sunt CU MULT mai de nespus.

Nici pribeagul, de pe povârnişul muntelui,

nu duce în vale un pumn de pământ, de negrăit orişicui, ci

un cuvânt agonisit – unul pur – galbena şi vioria

genţiană. Suntem poate AICI să spunem: casă,

punte, fântână, ulcior, poartă, livadă, fereastră, –

şi mai înalt: coloană, turn… dar S-O SPUNEM, înţelege!

s-o spunem AŞA cum lucrurile nicicând în adâncul lor

nu şi-au închipuit că sunt. Nu-i oare tainic vicleşug

din partea tăcutului pământ când el îmboldeşte pe-ndrăgostiţi

ca în simţirea lor fiece lucru să suie-n extaz?

Pragul: ce este pentru doi îndrăgostiţi,

dacă tocesc puţin acest vechi prag al uşii,

după atâţia alţii câţi au trecut

şi-naintea celor care-or veni…, atât de uşor.

 

AICI este vremea ROSTIRII, AICI e patria sa.

Grăieşte şi mărturiseşte. Mai mult ca oricând

se prăbuşesc lucrurile-aici, cele pe care le poţi vieţui, căci

ceea ce le înlocuieşte spulberându-le e-o lucrare fără chip.

O înfăptuire sub cruste gata în orice clipă să crape

de îndată ce impulsul lăuntric creşte

şi astfel se îngrădeşte.

Între ciocane dăinuie

inima noastră, ca limba

între dinţi, dar care totuşi

slăvitoare rămâne.

 

Îngerului Lumea slăveşte-o şi nu Negrăitul; PE EL

nu-l poţi ului cu măreţe simţiri; în tărâmul

unde el mai deplin se simte, tu eşti doar un începător.

Tocmai de aceea, lui arată-i ceea ce-i simplu, lucrul pe-ncetul modelat din generaţie în generaţie

şi care vieţuieşte ca un bun al nostru, aici la-ndemână şi-n privirile noastre.

Rosteşte-i lucrurile. Se va opri uimit, aşa cum tu uimit ai rămas

în faţa frânghierului din Roma sau a olarului de pe Nil.

Arată-i cât de fericit poate fi un lucru, cât de fără vină şi-al nostru,

cum până şi geamătul durerii pur se-ntruchipează,

slujeşte ca un lucru, sau moare într-un lucru -, şi dincolo,

din trupul viorii, fericit, evadează. Şi aceasta,

că tu le slăveşti, o-nţeleg lucrurile din destrămare trăind;

trecătoare, ele se încred în noi ca într-un mântuitor,

noi, cei mai trecători.

Ele o vor, şi este datoria noastră să le prefacem în inima noastră nezărită,

– o, nesfârşit – în noi înşine! Indiferent ce-am deveni noi până la urmă.

 

Pământule, oare nu aceasta ţi-i voia: nezărit

în noi să renaşti? Nu-i oare visul tău

cândva să fii nezărit? Pământule! nevăzut!

Ce altceva dacă nu prefacerea e nepotolita-ţi menire?

Pământule, dragule, voiesc. O, crede-mă,

nu e nevoie de toate primăverile tale pentru a mă câştiga, – UNA,

ah! una singură e sângelui deja prea mult.

Fără de nume ţie îţi sunt hărăzit, şi de foarte departe.

Dreptatea totdeauna fost-a de partea ta şi e descoperirea

ta sfântă moartea în care te poţi încrede.

 

Iată, trăiesc. Din ce? nici copilăria, nici viitorul

nu se împuţinează… O fiinţare peste măsură

îmi irumpe în inimă.

 

Elegia a zecea

 

De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere,

imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează.

Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş

pe strunele moi, şovăielnice, sau

gata să se rupă. Chipul meu înrourat

mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi.

O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi.

Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,

cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe.

Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,

în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr,

frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur,

UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai

anotimp – ci mult mai mult – loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş.

 

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere,

unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor,

violent smulsă din tiparele golului,

se făleşte poleita larmă, monument al tumultului.

O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,

mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:

curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica.

Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului.

Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului!

Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit,

unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua,

când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit

mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag

trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva

mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,

nu numai pentru distracţie: sexul banului,

totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic…

… Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară

după ultimul gard pe care-i lipit afişul: „Fără de Moarte”,

acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,

în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una…,

chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.

Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte

şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură.

Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte

o tânără Tânguire… În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:

– Departe. Noi locuim acolo, afară…

Unde? şi tânărul o urmează.

Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că

este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce,

se uită-napoi, face semn… La ce bun? E doar o tânguire.

 

Numai morţii tineri, în starea lor dintâi

a liniştii peste timp, a desprinderii,

o urmează cu drag. Pe fete

le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată

ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării

finele văluri. – Pe tineri însă

îi însoţeşte tăcând.

 

Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri

îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: – Odinioară,

spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri

săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată

la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche,

sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.

Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. –

Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor,

şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele

din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept

peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi

şi câmpii de-nfloritor alean

(cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş);

i-arată animalele bocetului, păscând, – şi uneori

o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat

în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. –

Seara, îl duce la mormintele strămoşilor

din neamul Jeluirilor, – sibile, prooroci.

Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând

asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate

monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,

sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.

Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi

tăcând, pe cumpăna stelelor aşează

icoana umană.

 

Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte

nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă,

sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos – n.r.) Şi ea

cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,

pe cea mai pârguită rotunjime a lui,

delicat desenează în noul

auz al mortului, pe-o foaie

îndoit desfăcută, negrăitul contur.

 

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.

Lin Tânguirea le numeşte: – uite, aici:

CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc:

COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol:

LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ.

Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini

binecuvântate, limpede strălucind – marele M,

care-nsemnează Mumele… –

 

Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică

îl duce până la valea prăpăstioasă

unde, în clarul lunii, licăreşte

Izvorul Bucuriei. Cu evlavie

ea îl numeşte şi-i spune: „La oameni

acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă”.

 

Se opresc la poalele muntelui.

Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând.

 

Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi.

Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său

din acel destin fără grai.

 

Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol

iată, ne-ar arăta mâţişorii

atârnând în alunii golaşi sau

ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.

 

Şi noi, care-nţelegem norocul

ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare

care-aproape ne doboară

când ceea ce este fericit CADE.

Rainer Maria Rilke