Arhivele lunare: martie 2012

Citat

ziua 27 – În căutarea fericirii

A venit primăvara, soarele ne încălzește şi şi ne mângaie blând cu lumina lui timidă, mirosul de praf deși dăinuie cu sârg pe toate străzile, totuși e frumos afară, liliacul drag înfrunzește, să ne arate puţin verde.. atât de dorit! E o vreme minunată de plimbare, de ieșit la pădure..de facut orice, dar nu curățenia de Paşte!

În ultima vreme am fost cuprinsă de stări din cele mai contradictorii… culminând cu o seară în care m-am uimit pe mine cât de jos poți atinge podeaua, în modul cel mai dureros posibil, chiar umplându-te de cucuie. Cum poate cineva să decadă și să o facă cu rațiune! Cu bună știință.. și totuși să insiste într-un mod dureros tare, dorind atenția cuiva. Păi de ce? Unii ar spune, dacă nu e să fie…păi dacă eu vreau să fie? Nu ne mai putem baza pe dorințele noastre? Şi? Ce dacă vrei…mai pune-ți pofta’n cui… și am pus-o!

Însă adevarul este că din acea seară, m-am schimbat..deci a trebuit să trec prin furcile caudine, ca să înțeleg cum este viaţa mea, de ce este ea aşa…de ce nu sunt sosită în această viaţă în vacanţă, cum spune Ovidiu Argeşanu?

Lecția de viaţă primită ca un duş rece ce te stropește încontinuu, deși ai închis robinetul, a avut consecințele din cele mai bune. Am înțeles! Am înțeles că nu poți cere din piatră seacă, un izvor lin și ușor…că el poate are un alt curs. Am înțeles că orice ai face și oricâte ciocane ai da, cu oricâtă putere, izvorul nu vrea să iasa și pace!  Te poți ruga de el, poți să-i cânți melodii.. poți să-i spui poezii… poți să fii blânda și duioasă, poți să fii și agresivă și posesivă, poți să fii sexy și rea… poți fi iubitoare și generoasă…izvorul nu și nu! Poți să crăpi de sete..să te zvârcolești prin tot colbul…degeaba. Dacă nu vrea el, nu vrea şi gata…el poate țâșni din alte pietre, poate chiar mai seci decât a ta, poate chiar mai găunoase..mai înțelenite de vremuri… fără întrebări, izvorul poate ieși acolo, pentru că acolo dorește el. Tu n-ai a face…

M-am gândit atunci ce să fac? Doar nu voi muri de sete…aşa că va trebui să împachetez frumos piatra, uscată şi seacă, aşa cum este ea. Să o păstrez în sertarul amintirilor cuminte și să-mi aduc mereu aminte de ea. Să mă gândesc la cât de multe greșeli am făcut, astfel încât izvorul nu a mai dorit să-mi aline setea, s-a încăpățânat să rămână în piatra și să nu mai iasă deloc de acolo.  Poate că fără să vreau, am cerut izvorului să iasă prea des pentru mine, fiind mult prea setoasă și plăcându-mi tare sunetul lui liniștitor sau şipoteala puternică câteodată, uimitoare, depășind debitul lui de apă alocat pentru mine..ce să fac? Să cer suplimentare? Nu este posibil..

Aşa că odată cu acest chin îngrozitor de sete, am purces la o incursiune prin drumul lung, sinuos, cu serpentine al greșelilor..să le depistez ca pe niște mine din vechi războaie și să le dezamorsez. Nu-i greu…e doar munca intensă și de durată. Sunt capabilă să o fac…aş face orice în căutarea acelui 1% din fericirea alocată zilei de astăzi.

Este greu să-ți faci evaluarea greșelilor. Niciodată nu ți le vezi cu obiectivitate. Dar cine știe mai bine decat tine când, unde și cum ai greșit?

Acum, când înțelegerea a devenit destul de acceptabilă, pot doar să-i mulțumesc destul de sincer izvorului, pentru că mi-a alimentat setea atât de des, cu atât de multă răbdare și dragoste, încât în acest moment, mi-o pot liniști din amintiri.

Am greșit, nici măcar iertare nu mai pot cere…sunt la fel ca purcelușii din poveste…nu mai am credibilitate.

Izvorul

Citat

Iubesc liliacul! Îl ador…mă topesc după florile lui…după parfumul lui duios, senzual, mirific…

Aş vrea să ma așez sub un liliac înflorit și să stau acolo toată ziua! Sau tot anul…sau cât mai mult, până se scutură și dispare…

Liliachiul acesta, este chiar culoarea mea preferată…m-aş răsfăța aruncându-mă într-un maldar de flori proaspete de liliac și aș adormi acolo …cam o luna de zile…

Cand liliacul va inflori…

Citat

ziua 26 – În căutarea fericirii

Cât de puţin îi trebuie cuiva să fie fericit…şi cât de greu înțelegem asta câteodată.

Privesc cerul,  privesc soarele… fără să fiu orbită de strălucirea lui și privesc în jurul meu, constatând cu bucurie,  că am tot ce îmi trebuie. Am un chef nebun de a zâmbi tuturor și de a vorbi cu toată lumea. Unii oameni, cred că acesta poate fi un semn de nebunie…că numai nebunii pot fi atât de fericiţi, că un om normal, trebuie să aibă un motiv real de fericire. Dar până la urmă, cine decide dacă unul sau altul, este nebun sau normal? Cine poate pune eticheta în fruntea cuiva…tu ești nebun? Există un etalon al omului nebun..fericit în lumea lui imaginară? Sau un om normal, care trăiește numai în amărăciune..crezând că aşa este normal? Doar pentru a nu părea nebun, dacă zâmbește oamenilor pe stradă, dacă este fericit, doar asa..pentru că este viu, sănătos..pentru că trăiește, are doua mâini și doua picioare, doi ochi.. și o inimă în piept, care bate plină de iubire… câți dintre noi înțeleg la final, că aceasta este fericirea supremă?

Aşa că mă simt minunat!

Am visat superb… păcat că mi-a spus doar în vis, dar e bine și asa…pentru că asta am visat în noaptea ce a trecut, mă privea și îmi spunea „your blond hair is wonderful tonight….You look wonderful tonight…”

wonderful tonight

by eric clapton

It’s late in the evening; she’s wondering what clothes to wear.

She puts on her make-up and brushes her long blonde hair.

And then she asks me, „Do I look all right?”

And I say, „Yes, you look wonderful tonight.”

We go to a party and everyone turns to see

This beautiful lady that’s walking around with me.

And then she asks me, „Do you feel all right?”

And I say, „Yes, I feel wonderful tonight.”

I feel wonderful because I see

The love light in your eyes.

And the wonder of it all

Is that you just don’t realize how much I love you.

It’s time to go home now and I’ve got an aching head,

So I give her the car keys and she helps me to bed.

And then I tell her, as I turn out the light,

I say, „My darling, you were wonderful tonight.

Oh my darling, you were wonderful tonight.”

I feel wonderful…

Citat

Îmi doresc un zâmbet, o inimă deschisă către mine…adevărul…

Îmi doresc frumusețea amintirilor împărtășite…

Îmi doresc visul împlinit…

Îmi doresc să întind palmele și să le simt pe ale tale deasupra alor mele…

Îmi doresc să închid ochii și să fii aici…

Îmi doresc să visez un vis real…

Îmi doresc să simt brațele tale cum mă strâng ușor…

Îmi doresc să simt că totul capătă un sens… și acela e cu tine.

Îmi doresc să îți simt gândul către mine…

Îmi doresc să mă trezesc și să-ți văd chipul drag…

Îmi doresc să închid ochii și să fiu cu tine…

Îmi doresc să îmi șoptești „totul va fi bine”..

Îmi doresc frumusețea zorilor, moleșeala dimineților împreună…

Îmi doresc șoapte rostite în nopți târzii…

Îmi doresc revărsarea frumuseții trecutului, peste ce trăim acum..

Îmi doresc să fiu iar cea de atunci…şi tu acelaşi…

Îmi doresc ca boarea fericirii, să o simt într-un fior dulce…

Îmi doresc un curcubeu deasupra cerului, să mă încânte cu culorile lui…

Îmi doresc să mă iubești…la fel ca atunci…

Îmi doresc…

Citat

Am plecat să fac o călătorie în interiorul meu. M-am transformat în Degeţica și m-am instalat frumos într-o coajă de nucă…am plecat la drum să fac o introspecție în sufletul meu.

Aș vrea să știu ce mai este prin el…oare este prea plin de dragoste și nu mai cunoaște și alte dorințe, nu mai are el, alte năzuințe…ce face acolo? Alo, suflete…wake up! Mai ai și altele de făcut… păstrează dragostea, este bine sa fie fie acolo cuibărită, înalță, dar nu te pierde de tot. Mai lasă și pentru mâine.

Am constatat că eu sunt importantă..iar cine nu mă valorează, nu pot spune decât…că are mult de pierdut!

Nu am rezistat să nu mă urc chiar și pe un covor fermecat ascultând această melodie…

Oare ce descopăr la final? Soarele răsare…sau a apus de mult? Dar ce contează…fiecare om în această viață, trebuie să facă numai ceea ce îl face fericit!

http://www.youtube.com/watch?v=Ys3IVqMhGag&feature=colike

Călătorie în interior

Citat

ziua 24 – În căutarea fericirii

Am preferat să postez melodia, astfel încât cuvintele mele ar curge mult mai ușor, ar aluneca lin pe dinaintea ochilor voștri. Această melodie este de o frumusețe rară…mie îmi curge prin suflet.

Treaba asta cu răbdarea, este lucru mare. Nu poate oricine, asta este știută, iar ca să o strunești, îți trebuie mult exercițiu. Păi cum să aibă răbdare un copil, care știe că are o ciocolată mare în dulap și mama o păstrează până duminică?

Este răbdarea câștigată un premiu? Vorbind despre răbdarea în fața unei surprize, în fața a ceva extrem de frumos ce urmează să ți se întâmple…a ceva ce poate ai visat de mulți ani încoace, ceva la care te gândești zi și noapte, ceva inimaginabil, care îți poate schimba viaţa…pur și simplu plesnești de nerăbdare…unde să culegi răbdarea necesară, în ce pădure…sub ce frunze și rădăcini? Să lași toate lucrurile să se desfășoare de la sine, să fii calm! Păi cum să fii calm, când tu explodezi, nu mai știi cu câte ace și cu câtă ață să-ți coși plesniturile sufletului, de la atâtea pierderi de răbdare, în atât de mult timp! Şi coși, coși, iar baierele inimii îți dau ghes și vor a se rupe iar și iar, pentru că nu mai poți…pentru că dorești să se întâmple ceva, pentru că aștepți la nesfârșit… și iți dorești. Îţi dorești să primești bunătățile într-un coș frumos colorat de la cel drag…le vrei, ți-e sete și foame de ele, deja simți gustul dulceag al bunătăților suculente. Ai vrea să întinzi mâna și să iei una sau două, să guști..dar trebuie să ai răbdare. Să lași lucrurile să se desfășoare în ritmul lui…poate vor fi bunătăți suculente și dulci în coș, dar este posibil să nu fie…iar coșul  să sosească poate singur, chiar gol.

Se spune că, răbdarea este singura „cheie” ce desface cutia plină de lacăte a liniștii, a ințelepciunii, că dacă ești răbdător, îți poți păstra controlul de sine cu ușurință, ceea ce îți conferă o stare de siguranță, situație în care poți decide dacă într-adevăr, îți este sete sau foame de acele bunătăți suculente.

Mie îmi este și foame și sete și aș vrea să gust din ele cu mare poftă, să simt sucul dulce și zemos, cum mi se prelinge pe bărbie și pe gât, în încercarea disperată, poate de a le băga pe toate în gură…să nu pierd nimic din ce este în coș. Recunosc..nu prea mai am răbdare, deși știu, simt că undeva acolo, după o perdea strălucitoare din sticlă se află el, este învăluit de acestă perdea, ce se opune ca o barieră a timpului, un înveliș al îndoielii, al nehotărârii..cine știe, poate este speriat, poate nu știe ce să facă…poartă în coş și cuvinte frumoase și sincere, transformate în mere, pere, portocale, struguri…dulci și zemoase tare. Îl simt că este acolo, doar să am răbdare să se topească de la sine acea perdea, să se transforme  din sticlă…doar în abur.

Când mă gândesc la el, pașii mei sunt purtați pe o alee frumos pietruită, merg drept înainte, fără ocol, totul este atât de ușor și frumos, încât văd de jur împrejurul aleii, flori care înfloresc instantaneu, cu fiecare pas al meu, aşa cum vedem în filmele cu desene animate…plutesc într -un nor plăcut, paşii călcând un fel de abur peste aleea pietruită,  iar florile înfloresc în toată splendoarea lor, într-o multitudine de culori, toate culorile curcubeului…ce îmi trasează clar o linie de urmat, calea pietruită, cu multe flori, calea spre fericire.

Ce este răbdarea?

Citat

Aproape de cel drag

La tine mă gândesc când valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!

În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Aproape de cel drag

Citat

E bine să taci, dar e bine să și spui ce ai pe inimă. Felul cum o spui însă, te definește și îți poate oferi și atingerea scopului urmărit. Tăcerea este de aur, recunosc, dar și cuvintele sunt aurite…unele doar poleite, iar altele de-a dreptul din aur masiv.

Nu este bine să taci totdeauna, tăcând prea mult, aduni, cumulezi. Toată arta conversației, este să știi cum să înşiri cuvintele, cum să le articulezi, cum să le pronunți, tonul vocii. Să-ți iasă propozițiile din gură ca un șuvoi plăcut, luminos, călduros…să strălucească lin, fără să orbească pe bietul interlocutor, care este ținta șuvoiului tău până la urmă, nu?

În funcție de scopul dorit a fi obținut, poți folosi vechea tehnică „vorba dulce mult aduce” dar,  DAR să fii sincer! Acesta este tot secretul. Nu este necesar să introduci limba în borcanul cu miere…ci „mierea” să curgă natural și din sufletul tău deschis, onest. Cel care te ascultă simte, percepe totul de la sine, el știe când practici actul 3, din vreo piesă la scenă deschisă cu casa închisă.. și simte și dacă sufletul tău, iese afară din trup, prin cuvinte.  Ştie întotdeauna…mai ales dacă este MAMA.

Secretul convingerii de orice natură, este sinceritatea. Mai ales când dorești să obții iertarea…să cureți niște răni provocate chiar și fără bună știință, rezultatul este tragic și atunci când habar nu ai, de ce ai facut aia..sau ailaltă…trebuia să știi ce faci. În special când este vorba de cea mai dragă ființă din lume, MAMA.

„Meseria” de mamă este unică în lume, full-time, ea nu are nevoie de Curriculum Vitae…ea nu este niciodată în căutare de alt job, nu se înverșunează să fie promovată, nu întârzie niciodată când ai nevoie de ea, este mereu lângă tine, nu trebuie să o cauți, nu umblă după semnături, nu cere rapoarte, nu vrea certitudini…ea nu demisionează. Dar ea suferă… și plânge, plânge mai ales în interior, fără să-i vezi lacrimile. Ea nu vrea să te înduioșeze…ea vrea doar să fii fericit și aşa este și ea fericită.

De ce noi credem implicit, că MAMA nu are nevoie de cuvinte, că ea înțelege de la sine..că nu mai trebuie convinsă, pentru că știe. Că este banal să-i tot spunem cât de mult o iubim…să știm că ea este oricum acolo pentru noi și că nu mai este nevoie să-i oferim o îmbrățișare fără a fi ziua ei, sau Crăciunul. Ne gândim mai des la ea, atunci când avem nevoie de ea, când vrem să ne ajute, când îi cerem în sfârșit sfatul..dar numai la necaz? Păi cine iți este cel mai credincios prieten de pe pământ?

De ce o supărăm pe MAMA și apoi credem că un simplu „iartă-mă” este suficient, că ea se ridică din locul unde ai coșcovit-o cu apăsarea ce i-ai pus-o pe umeri… și să o ia de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Cum aş putea să spăl din inima mamei mele, toate supărările provocate, ce detergent să folosesc? Cu ce clor să albesc petele, care deși spălate aprig, au rămas tot îngălbenite…pete pregnant intrate în pânza sufletului, alb și pur de MAMĂ, care rămân acolo veșnic, deși ea zâmbește și spune că „a trecut”…de ce plâng și sunt neputincioasă?

Mamele vor fapte, nu vorbe…am supărat-o pe mama și sufăr. Dar ea suferă mai tare decat mine și asta este mult mai dureros…

Cum să adun lumina din soare și să o pun mamei mele dinainte…căci ea nu are nevoie de aceasta..ea vrea doar ca eu să luminez prin mine, pentru ea. Oare pot?

E bine să spui

Citat

O dedicație specială pentru sufletul nostru..cui nu i-ar plăcea să primească aceste declarații? Până și bunica ar fi impresionată!

Vă invit să fiți frumoase, să fiți fericite și foarte iubite! Să fiți regine răsfățate și cocoloșite… măcar azi!

Hai în oraș, la plimbare cu braţele pline de flori, merităm, nu?

http://youtu.be/ZXWJNKkLOiM

Tuturor femeilor!

Citat

Romanţă policromă

 

Nu-i cer nimic…

Şi totuşi, dacă-ar vrea –

O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă –

Ar face dintr-un lac o Marmara,

Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Nu-i cer nimic…

Dar dacă-ar fi să-i cer

Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,

Aş picura-ntr-o cupă cu eter

Morfină

Şi i-aş cere-apoi aşa:

 

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,

Dă-mi calmul blond al soarelui polar,

Dă-mi primul crepuscul pe Golgota

Şi primul armistiţiu planetar.

 

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,

Dă-mi prorocirea viselor rebele,

Dă-mi resemnarea strofelor banale

Şi controversa versurilor mele.

 

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,

Dă-mi simfonia flautelor mute,

Dă-mi tălmăcirea buzelor profane

Şi rebusul icoanelor tăcute.

 

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,

Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,

Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii

Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

 

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,

Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,

Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă

Şi comicul funebrului convoi.

 

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,

Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.

Dă-mi fastul siluetelor regeşti

Şi perspectiva casei de nebuni…

 

Nu-i cer nimic.

Şi totuşi, dacă-ar vrea –

O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! –

Ar face dintr-un lac o Marmara

Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Nu-i cer nimic…

Citat

ziua 22 – În căutarea fericirii

Vine o vreme când trebuie să fii în stare să-ţi iei rămas bun, când trebuie să închei un capitol important în viaţa ta. Important desigur..dar terminat. Nu te roagă nimeni să îl uiți, ci doar să îl închei, aşa cum îi şade bine.

Cum îi poți spune sufletului că, gata! Nu mai trebuie să simtă..că nu-i face bine, că ceea ce el a trait la 20 de ani, nu mai este la fel. Viaţa și-a urmat cursul firesc, dar inima a rămas tot acolo, prizonieră în ceva. Aş vrea să o scot din piept și să pun alta în loc, alta liberă de orice, capabilă să o ia de la început. Să se ridice acolo de unde a căzut și să plece mai departe.

Tot ce mă înconjoară și toate sfaturile acordate cu drag de prietena mea, tot ce citesc îmi spune cum și ce trebuie să fac. Până acum, nu am făcut-o! Nu sunt nefericită, dar nici fericită încă…cu fiecare zi ce trece, îmi promit că voi închide cutiuța cu amintiri și o voi ascunde undeva în cel mai îndepărtat ungher. Nu vreau să o încui și să arunc cheia în cel mai adânc lac…vreau să o am la îndemână, să o pot deschide oricând, cu dulceața sentimentelor liniștite, așezate în matcă, fără pasiune arzătoare, fără nimic sfâșietor, fără acea durere în piept, urmată de căldura clipelor trecute, de emoțiile avute și pierdute. Regăsite acum, pentru ce? Pentru acel Good Bye…dulce și amar. Sau?

Şi totuși, trebuie să-mi iau rămas bun, ca să pot trăi mai departe în armonie cu mine. Dar încă nu pot…NU ÎMI IAU RĂMAS BUN!

http://youtu.be/jxK4Rh3NDC4

Nu pot să-mi iau rămas bun

Citat

Am stat să ascult muzică toată ziua…uite-aşa!

Cum face omul și desface el toate ițele zilelor lui..astfel încât ajunge să creadă că poate mai mult, sau că s-a săturat deja de tot ce i se intamplă.. și totuși. E de ajuns un impuls frumos, o muzică bună…un saxofon în surdină…

Saxofonul este instrumentul meu preferat… ascultându-l îmi dă stări nebănuite…nu agonie și extaz, ci armonie, armonie cu mine și cu tot ce mă înconjoară. Stau cu capul sprijinit in mâna și privesc pe fereastră..sunt multe noroaie ce-i drept, dar nu le văd. În schimb mă simt grozav de bine. Sper doar să nu se confirme una din Legile lui Murphy : dacă ceva merge prea bine, stai liniștit că în curând se va schimba situația!

De ce oamenii cred că au ajuns la gandul cel bun, odată cu maturizarea? Oare nu este mai ușor să ne considerăm încă niște copii, care aleargă, bat mingea pe maidan și joacă Flori Fete sau Băieți?

Cum mi-ar sta mie și prietenelor mele, să alergăm prin curte în rochițe scurte și să sărim coarda? Iată o imagine care m-a facut instant să zâmbesc.. și totuși, vă mărturisesc, acum mi-as trage o haină pe mine și as vrea să ies, să zburd pe afară.

De ce trupul se sleiește, iar sufletul iți este tânăr ca la 20 de ani…fericit, nestăvilit și plin de energie? Unde sunt șosetele trei sferturi, tenișii și coarda cu mânerele tocite? Ce anume le-au luat acum locul? Computerul, internetul cu mirajul lui, IPad, IPod, IPhone… și alte minuni?

Mirajul internetului…unde vezi și frumuseți, dar și multe amărăciuni…unde și înveți ceva, dar te simți și manipulat în toate felurile…locul unde te poți îndrăgosti, oare? Sau locul unde poți fi dezamăgit de moarte…

Iată cum sunt o multime de oameni, copleșiți de-a binelea de țâfnosul internet! Pe internet se pot găsi și regăsi vechi iubiri..unele încă trainice, acolo ascunse în suflet, iar altele care s-au risipit ca norii după ploaie, pentru că aşa erau ele destinate..a se risipi.

Ma întreb, dacă ar dispărea internetul, cum ar trăii unii oameni…ar mai ști să trăiască?

Internetul cu bune și rele…un progres de care avem, sau nu avem nevoie..până la urmă un mare miraj.

Miraj