Arhive pe categorii: In cautarea fericirii

Citat

Am ajuns la câteva concluzii, în urma multor evenimente petrecute în viaţa mea în ultima vreme.

S-au succedat cu o repeziciune fantastică și abia am avut timp să mă opresc din trăit pentru câteva secunde…ca să respir.

Mi s-au întâmplat și lucruri minunate și dezamăgiri.. și câștiguri și pierderi, astfel încât să-mi fie desaga cât mai plină și mai echilibrată, căci desigur…cum altfel am aprecia ceva bun, dacă nu ne-am izbi cu putere și de pragul de jos.

Am făcut de de toate, de la citit intens lucruri care mă interesează, despre alimentație  nutriție și dezvoltare personală, până la stat degeaba, într-un dolce far niente…tare agreabil  și am ajuns la câteva mici interpretări filozofice a gândurilor rezultate, a discuțiilor avute cu mine, parte a vieții mele de până acum. Şi a ceea ce va urma. Iată:

1. Mâncarea ne poate face mai buni! Da, iar cu adevarat se spune, că dragostea trece prin stomac..mai ales când ai un bucătar desăvârșit. Sau poți deveni unul cu ușurință….

2. Am constatat că încă mai pot să iubesc și acest lucru mă umple de bucurie. Credeam că voi deveni eterna dezamăgită, cu lacrimi în cutiuța pentru plâns..care se izbește de zidurile culoarului vieții.. încă măcar vreo 10 ani de acum încolo…Eu mai pot iubi și sunt mândră de asta!

3. Cine nu mă place aşa cum sunt…este liber și ușa de ieșire este deschisă! Exact aşa am procedat și eu, cu cei pe care i-am invitat pe afară…dragilor: faceți-mă să-mi fie dor de voi!

4. Dăruiesc și nu îmi este rușine.. .dăruiesc sentimente frumoase, îmi place să dăruiesc…mai ales iubirea. Nu mai țin cont de cine merită sau nu…eu dăruiesc… și se simte. A se înțelege că este vorba de iubirea AGAPE!

5. Am înțeles că pot ierta și am iertat. Şi iert în continuare. Este ușor, e la îndemână, nu costă… și umple sufletul de bine. Uneori privesc cerul și simt că mă înalț… și nu am fumat iarbă 🙂

Iar celor cărora le-am greșit…mă vor ierta, căci aceștia mă iubesc necondiționat. Cine nu mă poate ierta, îl iert eu cu toată dragostea și mă voi ruga să-i fie bine.

6. Privesc o întâmplare rea, ca pe ceva divin, căci din rău învăț binele.

7. Orice mi se întâmplă, este pentru mine un bonus…din orice întâmplare răsare pentru mine un avantaj, îl văd, îl simt, îl miros…mă bucur și de rău și de bine în egală măsură.

8. Am învățat să nu mai plâng… decât când tai ceapă. Nimeni și nimic pe lumea asta nu îmi merită lacrimile și nici ridurile… și acum citez din memorie: cine este important în viaţa mea, nu mă face să plâng. Şi nici nu mai cerșesc nimic de la nimeni, atenția pe care o primesc, mulțumesc pentru ea înzecit!

9. Simt încă de acum încolo, ce mult am de învățat, nu mă sperii..doar toată viaţa mea am învățat, deci am practică.

10. Simt și simt asta din ce în ce mai puternic, pentru că în viaţa mea, numai lucruri bune mi se vor întâmpla de acum încolo…iar din cele rele, căci vor fi și din acestea, voi învăța ceva, căci din viaţa învățăm până murim.

Cine nu mă place aşa cum sunt, poate să plece de lângă mine. În acest fel, va lăsa locul liber pentru cine merită să îmi fie alături.

Viața mea, de acum încolo, poate începe, în cursul ei firesc… și plin de bucurii.

“Azi e prima zi din restul vietii mele” Dale Carnegie.

Cine nu mă place

Citat

ziua 30 –  În căutarea fericirii

De multe ori stau și mă întreb, ce înseamnă a te împăca cu cineva? A ierta totul și a o lua de la capat, a fi iertat și a porni pe același drum, unde te-ai oprit doar pentru a lua o pauză și a-ți liniști visele sau chiar coșmarurile…pe acestea din urmă, pentru a le risipi în neant. Locul unde faci popasul, poate fi și locul unde ai putea adormi, până vei fi trezit de sărutul dulce al împăcării.

Se spune că ciorba reîncălzită nu mai are același gust…dar sunt ciorbe care se mănâncă, chiar reci, fiind mult mai bune așa, cum ar fi cea de roșii, pe timpul verii. O bucurie de gusturi…

Împăcarea ia forme din cele mai diverse. Începe prin a-ți tresălta sufletul, chiar și trupul întreg..te vezi zbenguindu-te prin viață cu un zâmbet larg și tâmp pe chip..la fel ca cel pe care l-ai afișat când te-ai îndrăgostit.

Părerea mea este ca, toată lumea greșește, uneori greșești și dai în bălţi cât ești de mare..iar alteori nici nu știi ce ai făcut. Tot ce trebuie să faci,  este să te căiești pentru ceea ce ai comis…dar să faci în așa fel, încât ștreangul care ți s-a pus pe gât, să aibă încă lațul lejer…să poți fi iertat și să ieși din el cu ușurință.

Asta în cazul iertării.. lațul se lărgește, tu ieși de acolo liber, frumos și fericit iar  împăcarea dragă și așteptată cu înfrigurare, apare ca un soare după o ploaie cu tunete și fulgere. În cazul în care nu mai este cale de întoarcere și lațul se strânge în jurul gâtului tău ca un șarpe veninos, altădată fiindu-ți colier, împodobindu-te cu frumusețea culorilor lui, nu-ți rămâne decât să te consideri împrăștiat în mii de fărâme, negre confeti la propria-ți decădere, alunecând într-o prăpastie fără fund și rămânând acolo pe vecie.. față de cel căruia i-ai greșit. Nu ai dreptul la explicații, ele sunt de prisos, nu faci decât să adaugi solzi și zale la mantia cu care acesta s-a învesmântat împotriva ta. Locul tău pentru el, nu este decât văgăuna muntelui cât mai adâncă, din care ar prefera să nu mai ieși niciodată…pentru el.

Chiar dacă te căiești atunci când greșești și o spui cu zăduf…nici măcar asta nu este de ajuns, ci să înveți să te maturizezi, cu toate că ai 50 de ani și ai rămas un copil în interiorul tău…trebuie să te maturizezi. Musai. Copilul, poate să mai şadă în tine, să-i oferi confort sufletesc, o mică grădiniță plină cu jucării și hrana mentală, plăcută și sănătoasă..el îți va oferi ca revers, doar clipe din cel mai plăcut entuziasm în orice îți dorești să faci. Inocență și ghidușie… căci tare-i frumos când ești copil și ești iertat…

Prin iertare sufletul se eliberează de tot greul apăsător, care a fost creat prin conștientizarea faptelor rele pe care le-ai făcut. Nu ai fost cuminte și ai fost pedepsit…copil fiind, luai o mustrare sau o palmă la fund! Ce ușor! Dar acum.. cât de greu este să fii iertat pentru ceva care ai făcut premeditat..sau ceva care ai făcut dintr-un impuls, impuls care-ți trădează caractreul impetuos. Iar pe acesta, este posibil să nu ți-l mai ierte..ci să te ocolească tocmai din acest motiv. Nu mai crede în tine..ceea ce mai era pe undeva, s-a risipit și trebuie să accepți. Nici nu se știe dacă vei putea să dovedești vreodată că ești altfel..fapta oripilantă, ți-a pus pecetea în frunte! Respins!

Şi totuși când sosește iertarea, urmată de prietena ei bună, împăcarea…te poți declara renăscut.. poți simți cum reînvie în tine toata minunăția și frumusețea zilelor, pe care ai crezut că le-ai pierdut în negură și urât. Ies la suprafață trandafirii roșii și parfumați, ai clipelor pierdute din invadarea tristului și urâtului. Atunci te pregătești, faci curățenie generală în casa sufletului, deretici să scoți toate gunoaiele dezamăgirilor și deziluziilor, aerisești cămările inimii, lăsând să intre aerul curat al liniștii și calmului, al armoniei. Pui flori frumoase în glastrele lăuntrului tău, ca ele să coloreze și să înmiresmeze tot interiorul tău.. rămas vlăguit după atâta supărare.  Eşti ospitalier și consideri că ți-a intrat soarele în casa sufletului tău, atunci cand pășesc cele două oaspete de mare vază: IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA.

Poftiți dragele mele, vă așteptam de ceva timp. Câteodată credeam că nu veți mai sosi la mine…

Cine iartă și cine este iertat… zboară în același fel, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute.. în care totul se vede clar ca lumina zilei și viaţa în sfârșit intră pe făgașul ei firesc…

Dacă ierți, iartă totul, altfel n-ar mai fi iertare.

Lev Nicolai Tolstoi

Iertarea e cea mai puternică dintre puteri, face bine celui ce o acordă și totodată celui ce o primește.

Johann Wolfgang von Goethe

Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să și uităm, nu ierta doar din ascultare faţă de Dumnezeu, ci din plăcere pentru ceilalți.

Ioan Gura de Aur

Bucuria inefabilă a iertarii și a fi iertat formează un extaz care ar putea să trezească invidia zeilor.

Elbert Hubbard

http://youtu.be/FW8yjRkWImE

Iertarea și împăcarea

Citat

ziua 29 – În căutarea fericirii

Am ajuns într-un moment de nedumerire.

Cum să fac ordine în viata mea? Să încep cu începutul,  sau  să continui de unde am rămas…nu mai știu.

Aşa că m-am așezat în mijlocul casei și am ridicat degetul..să aflu din ce parte bate vântul.. și am aflat! Să las totul de-o parte și să încep să trăiesc cu mine…să mă gândesc cel mai mult la mine.  Cum altfel aş putea să mă gândesc la altcineva, dacă nu mă plac pe mine…cum să mă placă altcineva?

Să nu credeți că este ușor…nu, este cumplit de greu, dar nu am ce să fac. Va trebui să sap tuneluri adânci, iar ceea ce am încercat până acum, nu prea m-a ajutat. Am încercat pornind pe căile cele mai simple… însă căile cele mai simple și mai scurte sunt adesea fără un final așteptat. Se spune că trebuie să suferi și să te zbați până ajungi culmea fericirii. Nu țintesc chiar culmea..dar un delușor acolo, mi-ar prinde bine.

Cum să fiu fericita? Păi simplu..să trăiesc pentru mine și să învăț să spun NU.. așa cum mă sfătuiește prietena mea draga. Eu nu știu să spun NU..nu am acest cuvânt în vocabularul meu..sau l-am uitat. De multe ori m-am surprins ca fiind altcineva, doar pentru a face pe plac, pentru a impresiona..pe cine? Pe cine nu m-a dorit așa cum eram? Ce drum greșit. Oamenii aceia oricum m-au părăsit… fără să se gândească măcar o clipa la mine, la ceea ce am simțit, la felul cum am rămas. Nu voi mai face niciodată asta și cu toate că habar nu am cum să încep și cum să schimb ce am înrădăcinat prea adânc, voi buchisi în cărți, voi raționa și voi judeca la rece…până acum m-am lăsat purtată doar de vise, în lumea în care credeam că totul este perfect, luminos, fermecator…

Cât de usor este sa spui „voi face..voi drege” și să nu faci nimic. Aici vine partea cea mai grea :să faci ceva.

Aşa că, în primul rând am început să fac curat în amintiri, fac ordine și triez..arunc afară ce nu îmi trebuie, ce nu mi se mai „potrivește” și ce s-a „demodat” de mult. Pentru ce să mai păstrez un sac plin cu amintiri seci și triste, pline de praf și abandonate de însuși cel care le-a creat?

Am fost surprinsă să aflu că există oameni cărora le pasă de mine, oameni pe care nici măcar nu-i cunosc..care acum au apărut în viața mea într-o doară, fără explicație..pur și simplu au intrat „bună ziua” și sunt oameni frumoși la suflet… și nici ei nu mă cunosc, cu toate astea le place compania mea, mă văd o persoană frumoasă, interesantă. Iar când este vorba de suflet, știu să îți fie alături, să îți spună o vorbă bună..pe cand prieteni vechi, te ridiculizează surprinzându-te cu un comportament infantil, de grădiniţă…ba încă îți aruncă molotovul în grădina ta.. arătându-te cu degetul..tu ești! Tu ai făcut! Tu ai dres..eu sunt un înger.

Ce-i de făcut? Bazele importante, le-am învățat. Dorind să fii fericit, trebuie să îți trăiești prezentul și să te gândești mai mult la tine..nu la ce a zis cutare, sau să faci ce-i place lui cutare. Sau să stai și să faci analiza chibritului stins..că de ce gândește aşa despre mine, sau cum să fac să îi schimb gândirea..ce atitudine să iau? Atitudinea este a mea și este pentru mine.

Poate unii ar râde acum, poate chiar s-ar amuza de mesajele mele subliminale și de crizele mele existențiale.. însă fiecare privește prin prisma vieții sale. Fiecare are cu totul altfel de probleme, fiecare trăiește viaţa sa, nu pe a mea. Dacă nu reușim să o aliniem, chiar dacă liniile sunt paralele, ca ale căii ferate și totuși ele merg împreună până la capăt de linie..cum am auzit la cineva..atunci liniile se despart trăind alte vieți, cu alte linii. Nimeni nu-i făcut să stea în viaţa ta la nesfârșit, dacă acea persoană nu îți este destinat.

Același lucru îl voi face și cu mine, analizând cât dăruiesc eu, am constatat că nu sunt zgârcită, dar nici prea mână largă… gândind frumos, trebuie să iau lecții de dăruire și de atenție a tot ce este în jurul meu. Am găsit ceva note proaste la aceste lecții în carnețelul meu. Şi cam multe absenţe nemotivate. Aşa că, dăm milităria jos din pod!

Mă despart de umbrele trecutului…nu ma lăsați, mi-e teamă că mă voi rătăci prin aleile întortocheate ale sufletului meu, destul de încercat în ultimul timp.

Nu pot forța pe nimeni să-mi fie alături partener..partener de plimbare, de călătorii, de suferință, de veselie, de greu și de bine..până la urmă chiar de viaţă, de ce nu? Am încercat.. și s-a sfârșit destul de rău. Cum poți să trăiești cu indiferenţa alături?

Nedumerire

Citat

ziua 28 – În căutarea fericirii

Constat că în ultima perioadă plâng mai des, am îmbătrânit, sunt mai melancolică… simt prea multa tristețe.  Caut un ideal… îmi doresc iubirea împărtășită, dragostea reciprocă și o voi căuta și la 80 de ani, de va fi nevoie.

Aş putea să mă îmbrac în matia argintie a zambetelor și să ma prefac într-o zână fericită, să zbor până la cer și să rămân acolo. Dar eu nu sunt nici zână și nici nu vreau să rămân în cer..dar cu zburatul…

Mă gândeam deunazi, cât imi este de teamă de înălțimi și cu toate acestea, una din marile mele fantezii este să zbor, însă cred că aş face asta doar în vis, sau într-o stare de meditație.

Mă simt în căutări, tot caut, răstorn, scot din dulapuri, luminez unghere și trag sertare. Caut și de fapt nu știu ce caut… ajungând la concluzia că mă caut pe mine. Nu mă regăsesc, iar asta mă face să înțeleg ce mult am pierdut, ce mult pierd și nu reușesc să mă văd în oglindă, cea care sunt cu adevărat.

Caut iubirea reciprocă, oare este un ideal? Oare ea mai există? Într-o noapte, am răsturnat sufletul cu fundul în sus, ca să găsesc iubirea reciprocă.. și  nu am găsit-o decât pe a mea. M-am liniștit cu acest gând, deoarece bucuria a fost imensă știind că ceva ceva, tot am…nu sunt săracă de iubire, ci mă consider de o bogăție fără margini. Am în posesie iubirea, chiar dacă este numai a mea, ea poate fi dăruită si tot „ies in câştig”.

Simt că orice om în viaţă are nevoie de iubire, chiar și acela care nu crede în ea. Oare de ce oamenii nu își mai arată iubirea, considerând a fi ceva banal, sau ceva care se înțelege de la sine. Numai o persoană care este singură, apreciază într-un alt fel iubirea și dovezile acesteia, faţă de persoane care trăiesc împreună, formând un cuplu. Cu toate acestea, sunt persoane care trăiesc împreună și sunt ca doi străini… și totuși aceștia,  s-au iubit odată…de aici a dispărut iubirea reciprocă. Păcat că nu mai sunt capabili să o readucă în viaţa lor..iar dacă nu reușesc, de ce oare nu o caută, poate este undeva, în altă parte și îi așteaptă…aşa cum este cu soarta. Decât să trăiești în nefericire continuă, mai bine tai în carne vie!

„Nu îți mai spun „te iubesc” deoarece tu știi asta…prefer să simți, să îți demonstrez cu fapte.” Este cât se poate de obiectiv, decât să îți spună cineva „te iubesc” și să nu creadă o iota..să nu simtă nimic, ar fi de preferat varianta întâi..cu dovezile.

Cel mai frumos scenariu, pus în scenă, ar fi ca iubirea reciprocă, să fie demonstrată și cea vorbită și cea scrisă, cea afisată și cea transmisă, cea gândită și cea simțită… și mereu arătată, demonstrată.  Ca celălalt să se simtă iubit, el va păși altfel pe treptele vieții, cu acest sprijin serios în spate, va avea balustrade solide de care să se țină, atunci când s-ar putea să alunece sau să se clatine. Nu se va simți singur niciodată…va ști că orice s-ar întâmpla pe lumea aceasta, iubirea este acolo, să-l învăluie în mantia ei protectivă.

Şi totuși oamenii nu mai cred în iubirea reciprocă…chiar daca iubesc și iubirea lor nu este împărtășită, se mulțumesc cu ce au, sunt fericiți doar pentru că iubesc ei, pentru ei și că încă mai pot iubi, nu sunt seci în suflet.

Iubirea reciprocă nu este un ideal.. atâta timp cât știi să-ți dăruiești dragostea cuiva care să o primească cu fericire și să-ți dăruiască aceleași sentimente și ție…dar fără să le aștepți. Iată, acesta poate fi un ideal.

„Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune „te iubesc” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.”

Gabriel Garcia Marquez

Iubirea reciprocă – un ideal?

Citat

ziua 27 – În căutarea fericirii

A venit primăvara, soarele ne încălzește şi şi ne mângaie blând cu lumina lui timidă, mirosul de praf deși dăinuie cu sârg pe toate străzile, totuși e frumos afară, liliacul drag înfrunzește, să ne arate puţin verde.. atât de dorit! E o vreme minunată de plimbare, de ieșit la pădure..de facut orice, dar nu curățenia de Paşte!

În ultima vreme am fost cuprinsă de stări din cele mai contradictorii… culminând cu o seară în care m-am uimit pe mine cât de jos poți atinge podeaua, în modul cel mai dureros posibil, chiar umplându-te de cucuie. Cum poate cineva să decadă și să o facă cu rațiune! Cu bună știință.. și totuși să insiste într-un mod dureros tare, dorind atenția cuiva. Păi de ce? Unii ar spune, dacă nu e să fie…păi dacă eu vreau să fie? Nu ne mai putem baza pe dorințele noastre? Şi? Ce dacă vrei…mai pune-ți pofta’n cui… și am pus-o!

Însă adevarul este că din acea seară, m-am schimbat..deci a trebuit să trec prin furcile caudine, ca să înțeleg cum este viaţa mea, de ce este ea aşa…de ce nu sunt sosită în această viaţă în vacanţă, cum spune Ovidiu Argeşanu?

Lecția de viaţă primită ca un duş rece ce te stropește încontinuu, deși ai închis robinetul, a avut consecințele din cele mai bune. Am înțeles! Am înțeles că nu poți cere din piatră seacă, un izvor lin și ușor…că el poate are un alt curs. Am înțeles că orice ai face și oricâte ciocane ai da, cu oricâtă putere, izvorul nu vrea să iasa și pace!  Te poți ruga de el, poți să-i cânți melodii.. poți să-i spui poezii… poți să fii blânda și duioasă, poți să fii și agresivă și posesivă, poți să fii sexy și rea… poți fi iubitoare și generoasă…izvorul nu și nu! Poți să crăpi de sete..să te zvârcolești prin tot colbul…degeaba. Dacă nu vrea el, nu vrea şi gata…el poate țâșni din alte pietre, poate chiar mai seci decât a ta, poate chiar mai găunoase..mai înțelenite de vremuri… fără întrebări, izvorul poate ieși acolo, pentru că acolo dorește el. Tu n-ai a face…

M-am gândit atunci ce să fac? Doar nu voi muri de sete…aşa că va trebui să împachetez frumos piatra, uscată şi seacă, aşa cum este ea. Să o păstrez în sertarul amintirilor cuminte și să-mi aduc mereu aminte de ea. Să mă gândesc la cât de multe greșeli am făcut, astfel încât izvorul nu a mai dorit să-mi aline setea, s-a încăpățânat să rămână în piatra și să nu mai iasă deloc de acolo.  Poate că fără să vreau, am cerut izvorului să iasă prea des pentru mine, fiind mult prea setoasă și plăcându-mi tare sunetul lui liniștitor sau şipoteala puternică câteodată, uimitoare, depășind debitul lui de apă alocat pentru mine..ce să fac? Să cer suplimentare? Nu este posibil..

Aşa că odată cu acest chin îngrozitor de sete, am purces la o incursiune prin drumul lung, sinuos, cu serpentine al greșelilor..să le depistez ca pe niște mine din vechi războaie și să le dezamorsez. Nu-i greu…e doar munca intensă și de durată. Sunt capabilă să o fac…aş face orice în căutarea acelui 1% din fericirea alocată zilei de astăzi.

Este greu să-ți faci evaluarea greșelilor. Niciodată nu ți le vezi cu obiectivitate. Dar cine știe mai bine decat tine când, unde și cum ai greșit?

Acum, când înțelegerea a devenit destul de acceptabilă, pot doar să-i mulțumesc destul de sincer izvorului, pentru că mi-a alimentat setea atât de des, cu atât de multă răbdare și dragoste, încât în acest moment, mi-o pot liniști din amintiri.

Am greșit, nici măcar iertare nu mai pot cere…sunt la fel ca purcelușii din poveste…nu mai am credibilitate.

Izvorul

Citat

ziua 26 – În căutarea fericirii

Cât de puţin îi trebuie cuiva să fie fericit…şi cât de greu înțelegem asta câteodată.

Privesc cerul,  privesc soarele… fără să fiu orbită de strălucirea lui și privesc în jurul meu, constatând cu bucurie,  că am tot ce îmi trebuie. Am un chef nebun de a zâmbi tuturor și de a vorbi cu toată lumea. Unii oameni, cred că acesta poate fi un semn de nebunie…că numai nebunii pot fi atât de fericiţi, că un om normal, trebuie să aibă un motiv real de fericire. Dar până la urmă, cine decide dacă unul sau altul, este nebun sau normal? Cine poate pune eticheta în fruntea cuiva…tu ești nebun? Există un etalon al omului nebun..fericit în lumea lui imaginară? Sau un om normal, care trăiește numai în amărăciune..crezând că aşa este normal? Doar pentru a nu părea nebun, dacă zâmbește oamenilor pe stradă, dacă este fericit, doar asa..pentru că este viu, sănătos..pentru că trăiește, are doua mâini și doua picioare, doi ochi.. și o inimă în piept, care bate plină de iubire… câți dintre noi înțeleg la final, că aceasta este fericirea supremă?

Aşa că mă simt minunat!

Am visat superb… păcat că mi-a spus doar în vis, dar e bine și asa…pentru că asta am visat în noaptea ce a trecut, mă privea și îmi spunea „your blond hair is wonderful tonight….You look wonderful tonight…”

wonderful tonight

by eric clapton

It’s late in the evening; she’s wondering what clothes to wear.

She puts on her make-up and brushes her long blonde hair.

And then she asks me, „Do I look all right?”

And I say, „Yes, you look wonderful tonight.”

We go to a party and everyone turns to see

This beautiful lady that’s walking around with me.

And then she asks me, „Do you feel all right?”

And I say, „Yes, I feel wonderful tonight.”

I feel wonderful because I see

The love light in your eyes.

And the wonder of it all

Is that you just don’t realize how much I love you.

It’s time to go home now and I’ve got an aching head,

So I give her the car keys and she helps me to bed.

And then I tell her, as I turn out the light,

I say, „My darling, you were wonderful tonight.

Oh my darling, you were wonderful tonight.”

I feel wonderful…

Citat

ziua 24 – În căutarea fericirii

Am preferat să postez melodia, astfel încât cuvintele mele ar curge mult mai ușor, ar aluneca lin pe dinaintea ochilor voștri. Această melodie este de o frumusețe rară…mie îmi curge prin suflet.

Treaba asta cu răbdarea, este lucru mare. Nu poate oricine, asta este știută, iar ca să o strunești, îți trebuie mult exercițiu. Păi cum să aibă răbdare un copil, care știe că are o ciocolată mare în dulap și mama o păstrează până duminică?

Este răbdarea câștigată un premiu? Vorbind despre răbdarea în fața unei surprize, în fața a ceva extrem de frumos ce urmează să ți se întâmple…a ceva ce poate ai visat de mulți ani încoace, ceva la care te gândești zi și noapte, ceva inimaginabil, care îți poate schimba viaţa…pur și simplu plesnești de nerăbdare…unde să culegi răbdarea necesară, în ce pădure…sub ce frunze și rădăcini? Să lași toate lucrurile să se desfășoare de la sine, să fii calm! Păi cum să fii calm, când tu explodezi, nu mai știi cu câte ace și cu câtă ață să-ți coși plesniturile sufletului, de la atâtea pierderi de răbdare, în atât de mult timp! Şi coși, coși, iar baierele inimii îți dau ghes și vor a se rupe iar și iar, pentru că nu mai poți…pentru că dorești să se întâmple ceva, pentru că aștepți la nesfârșit… și iți dorești. Îţi dorești să primești bunătățile într-un coș frumos colorat de la cel drag…le vrei, ți-e sete și foame de ele, deja simți gustul dulceag al bunătăților suculente. Ai vrea să întinzi mâna și să iei una sau două, să guști..dar trebuie să ai răbdare. Să lași lucrurile să se desfășoare în ritmul lui…poate vor fi bunătăți suculente și dulci în coș, dar este posibil să nu fie…iar coșul  să sosească poate singur, chiar gol.

Se spune că, răbdarea este singura „cheie” ce desface cutia plină de lacăte a liniștii, a ințelepciunii, că dacă ești răbdător, îți poți păstra controlul de sine cu ușurință, ceea ce îți conferă o stare de siguranță, situație în care poți decide dacă într-adevăr, îți este sete sau foame de acele bunătăți suculente.

Mie îmi este și foame și sete și aș vrea să gust din ele cu mare poftă, să simt sucul dulce și zemos, cum mi se prelinge pe bărbie și pe gât, în încercarea disperată, poate de a le băga pe toate în gură…să nu pierd nimic din ce este în coș. Recunosc..nu prea mai am răbdare, deși știu, simt că undeva acolo, după o perdea strălucitoare din sticlă se află el, este învăluit de acestă perdea, ce se opune ca o barieră a timpului, un înveliș al îndoielii, al nehotărârii..cine știe, poate este speriat, poate nu știe ce să facă…poartă în coş și cuvinte frumoase și sincere, transformate în mere, pere, portocale, struguri…dulci și zemoase tare. Îl simt că este acolo, doar să am răbdare să se topească de la sine acea perdea, să se transforme  din sticlă…doar în abur.

Când mă gândesc la el, pașii mei sunt purtați pe o alee frumos pietruită, merg drept înainte, fără ocol, totul este atât de ușor și frumos, încât văd de jur împrejurul aleii, flori care înfloresc instantaneu, cu fiecare pas al meu, aşa cum vedem în filmele cu desene animate…plutesc într -un nor plăcut, paşii călcând un fel de abur peste aleea pietruită,  iar florile înfloresc în toată splendoarea lor, într-o multitudine de culori, toate culorile curcubeului…ce îmi trasează clar o linie de urmat, calea pietruită, cu multe flori, calea spre fericire.

Ce este răbdarea?

Citat

E bine să taci, dar e bine să și spui ce ai pe inimă. Felul cum o spui însă, te definește și îți poate oferi și atingerea scopului urmărit. Tăcerea este de aur, recunosc, dar și cuvintele sunt aurite…unele doar poleite, iar altele de-a dreptul din aur masiv.

Nu este bine să taci totdeauna, tăcând prea mult, aduni, cumulezi. Toată arta conversației, este să știi cum să înşiri cuvintele, cum să le articulezi, cum să le pronunți, tonul vocii. Să-ți iasă propozițiile din gură ca un șuvoi plăcut, luminos, călduros…să strălucească lin, fără să orbească pe bietul interlocutor, care este ținta șuvoiului tău până la urmă, nu?

În funcție de scopul dorit a fi obținut, poți folosi vechea tehnică „vorba dulce mult aduce” dar,  DAR să fii sincer! Acesta este tot secretul. Nu este necesar să introduci limba în borcanul cu miere…ci „mierea” să curgă natural și din sufletul tău deschis, onest. Cel care te ascultă simte, percepe totul de la sine, el știe când practici actul 3, din vreo piesă la scenă deschisă cu casa închisă.. și simte și dacă sufletul tău, iese afară din trup, prin cuvinte.  Ştie întotdeauna…mai ales dacă este MAMA.

Secretul convingerii de orice natură, este sinceritatea. Mai ales când dorești să obții iertarea…să cureți niște răni provocate chiar și fără bună știință, rezultatul este tragic și atunci când habar nu ai, de ce ai facut aia..sau ailaltă…trebuia să știi ce faci. În special când este vorba de cea mai dragă ființă din lume, MAMA.

„Meseria” de mamă este unică în lume, full-time, ea nu are nevoie de Curriculum Vitae…ea nu este niciodată în căutare de alt job, nu se înverșunează să fie promovată, nu întârzie niciodată când ai nevoie de ea, este mereu lângă tine, nu trebuie să o cauți, nu umblă după semnături, nu cere rapoarte, nu vrea certitudini…ea nu demisionează. Dar ea suferă… și plânge, plânge mai ales în interior, fără să-i vezi lacrimile. Ea nu vrea să te înduioșeze…ea vrea doar să fii fericit și aşa este și ea fericită.

De ce noi credem implicit, că MAMA nu are nevoie de cuvinte, că ea înțelege de la sine..că nu mai trebuie convinsă, pentru că știe. Că este banal să-i tot spunem cât de mult o iubim…să știm că ea este oricum acolo pentru noi și că nu mai este nevoie să-i oferim o îmbrățișare fără a fi ziua ei, sau Crăciunul. Ne gândim mai des la ea, atunci când avem nevoie de ea, când vrem să ne ajute, când îi cerem în sfârșit sfatul..dar numai la necaz? Păi cine iți este cel mai credincios prieten de pe pământ?

De ce o supărăm pe MAMA și apoi credem că un simplu „iartă-mă” este suficient, că ea se ridică din locul unde ai coșcovit-o cu apăsarea ce i-ai pus-o pe umeri… și să o ia de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Cum aş putea să spăl din inima mamei mele, toate supărările provocate, ce detergent să folosesc? Cu ce clor să albesc petele, care deși spălate aprig, au rămas tot îngălbenite…pete pregnant intrate în pânza sufletului, alb și pur de MAMĂ, care rămân acolo veșnic, deși ea zâmbește și spune că „a trecut”…de ce plâng și sunt neputincioasă?

Mamele vor fapte, nu vorbe…am supărat-o pe mama și sufăr. Dar ea suferă mai tare decat mine și asta este mult mai dureros…

Cum să adun lumina din soare și să o pun mamei mele dinainte…căci ea nu are nevoie de aceasta..ea vrea doar ca eu să luminez prin mine, pentru ea. Oare pot?

E bine să spui

Citat

ziua 22 – În căutarea fericirii

Vine o vreme când trebuie să fii în stare să-ţi iei rămas bun, când trebuie să închei un capitol important în viaţa ta. Important desigur..dar terminat. Nu te roagă nimeni să îl uiți, ci doar să îl închei, aşa cum îi şade bine.

Cum îi poți spune sufletului că, gata! Nu mai trebuie să simtă..că nu-i face bine, că ceea ce el a trait la 20 de ani, nu mai este la fel. Viaţa și-a urmat cursul firesc, dar inima a rămas tot acolo, prizonieră în ceva. Aş vrea să o scot din piept și să pun alta în loc, alta liberă de orice, capabilă să o ia de la început. Să se ridice acolo de unde a căzut și să plece mai departe.

Tot ce mă înconjoară și toate sfaturile acordate cu drag de prietena mea, tot ce citesc îmi spune cum și ce trebuie să fac. Până acum, nu am făcut-o! Nu sunt nefericită, dar nici fericită încă…cu fiecare zi ce trece, îmi promit că voi închide cutiuța cu amintiri și o voi ascunde undeva în cel mai îndepărtat ungher. Nu vreau să o încui și să arunc cheia în cel mai adânc lac…vreau să o am la îndemână, să o pot deschide oricând, cu dulceața sentimentelor liniștite, așezate în matcă, fără pasiune arzătoare, fără nimic sfâșietor, fără acea durere în piept, urmată de căldura clipelor trecute, de emoțiile avute și pierdute. Regăsite acum, pentru ce? Pentru acel Good Bye…dulce și amar. Sau?

Şi totuși, trebuie să-mi iau rămas bun, ca să pot trăi mai departe în armonie cu mine. Dar încă nu pot…NU ÎMI IAU RĂMAS BUN!

http://youtu.be/jxK4Rh3NDC4

Nu pot să-mi iau rămas bun

Citat

Ziua 21 – În căutarea fericirii

Primul gând apărut în această dimineață, a fost de transmitere a dragostei către mama mea și către toți prietenii mei… către iubirea mea. Am început prin a transmite la distanță lumină galbenă și lumină portocalie..aşa am simțit eu. Vizualizam feţele prietenilor mei dormind sereni, cu un fascicul de lumină galben-aurie, portocalie, cum îi mângâie. M-am trezit mulțumind că trăiesc…iar acum…am chef de câteva schimbări, începând din această dimineață îmi schimb viaţa, cu fiecare zi măcar cu câte 1%. Vreau să fiu fericită! Şi voi fi!

Gând

Citat

ziua 20 – În căutarea fericirii

Sunt zile în viața unui om, în care se întâmplă lucruri la care nu se așteaptă, în care apar fel de fel de întâmplări neprevăzute și nu știi cum să le faci faţă.

De ce râmă găina în ogradă? Ce caută ea și ce speră ea să găsească în colb? Am râmat și eu, sperând că voi găsi diamante.. și când colo, am dat peste niște pietre…da, ele străluceau frumos, dar aveau numai și numai un luciu… și totuși, de ce strălucirea te orbește? de ce „iți ia fața” ?

Se spune că diamantele sunt prietene bune ale femeilor.. și totuși, atunci când am întâlnit un diamant i-am dat drumul, l-am scăpat din mână, eram mult prea tânără să-l valorez, aşa cum era el, cum ar fi meritat, iar acum îl vreau din nou.. însă acel diamant,  acum împodobește mâna altei femei. Mă uit lung, întind gâtul și ciocul..să-l ciugulesc și să fie iar al meu, dar găina tot găină..râmă și dă peste altceva, ceva care îi arată că nu mai are diamantul..i l-a luat altă găină mai merituoasa.

Plutesc în dileme și nu mă hotărăsc pe ce drum să o apuc. În calea mea, se deschid mai multe coridoare, fiecare din acestea are la capătul lui, câte o ușă…iar toate uşile sunt deschise. Simt că fiecare din ele are ceva surprinzător de trăit, odată ce-i treci pragul..oare?

Dilema ușilor deschise…a emoțiilor pășiri dincolo de prag, cum să fac?

Mi-e teamă să renunţ de tot la am găsit, dar mi-e teama şi să trăiesc în continuare cu visul la diamantul regăsit după atâta amar de vreme.

Îmi spun în gand că trebuie să închei un capitol, dar nu reușesc, nu ştiu ce uşă să aleg…pe ce coridor să-mi îndrept paşii, astfel încât, să nu am regrete târzii că nu am intrat pe uşa din dreapta, sau pe cea din stânga.

Aşa că acum, o să fac precum găina…şi o să mă împiedic, să vedem, cine îmi va da mâna să mă ridic.

Între două lumi

Citat

Ziua 19 – În căutarea fericirii

Câteodată viaţa unui om se schimbă atât de mult, încât i se arată prin faţa ochilor, momente cuprinse în fel și fel de ferestre, asemenea unei pelicule de film. Fiecare fereastră cuprinde o scenă, un act trăit.

Aş fi preferat să îmi defileze prin faţa ochilor momentele fericite, de care să mă bucur permanent prin retrăirea lor. Dar viaţa nu este mereu fericită. Ajungi să ai și astfel de „revelații”. Cu cât nu vrei și nu îți dorești, cu atât momentele triste își fac loc, se înșurubează ca un sfredel și te supra solicită nervos. Îţi fac nişte găuri filetate de toată ingineria.

S-ar putea spune că, din aceste momente avem de învățat în viaţă. Cred că niciodată nu putem învața totul. Doresc să cuprind și să am capacitatea de a „vedea” viaţa în cea mai crudă realitate a ei.. și totuși trăiesc numai în vise. Pot fi vise frumoase, dar acestea mereu se termină cu „dușuri reci”.  Mă gândesc că eu trăiesc într-o lume de mult trecută, lume în care dragostea era frumoasă și romantică, o lume în care nu exista trădarea și înșelătoria, în care nimeni nu folosea pe nimeni pentru satisfacerea instinctelor primare, în care se spuneau poezii și se presau petale de flori între paginile unei cărți…acolo unde era pasajul de amor înflăcărat.

Realitatea înconjurătoare este plină de „ziduri” reci din beton, în care de multe ori mă izbesc trezită din acele vise frumoase. Mă bălăngănesc prin labirintul rece din beton, cu fila mea de poezie eminesciană într-o mână și cu petala de trandafir, roşu ca sângele, în alta.

Uneori zidurile chiar se mișcă, încercând să mă strângă, să mă forțeze să pășesc odată înainte..”hai fato dragă, dar treci odată…că altminteri te urmărește moartea din urmă și tu nu te mai trezești din vise”. Poate numai primind şuturi în fund de la viață, să fac și eu măcar câțiva pași înainte…

Oamenii sunt oare fericiți trăind în realitate? Poate că nu, este prea real ce se întâmplă în jurul nostru, nu mai sunt basme, nu mai este fantezie, nu mai este poezie…ci doar viața reală, crudă, jungla cea de toate zilele, așa cum este ea. Viață!

Un fel de lanț al slăbiciunilor, în care o femeie aleargă după un bărbat, acel bărbat aleargă după altă femeie, care la rândul ei aleargă după alt bărbat.. și tot așa…se trage la greu cu țigle în cap, dar țiglele cad în capete diferite!!! Asta este cruda realitate!

Vreau o țigla în capul meu, dar și al lui…să fie aceeași țiglă care să lovească doua capete de sex opus, al meu și al lui. Şi mi se spune că ce vreau eu este doar un vis…sau ideal. Oare? Păi nici aşa, nici aşa? Cum e mai bine atunci…realitatea crudă..sau idealul?

Câteodată

Citat

ziua 18 – În căutarea fericirii

Se spune că „Nu aduce anul ce aduce clipa”. Şi mare adevăr există în aceste vorbe.

Începând din dimineața zilei de 4 februarie 2012, fiind o zi de sâmbăta, o zi de weekend relaxată și voioasă, viaţa mea s-a dat peste cap. Eu nu mai sunt aceeași și sunt tare tulburată. Din ziua aceea îmi dansează prin faţa ochilor, toată tinerețea mea, toată viaţa mea de atunci, cu multe întâmplări, care mi se adună în grămezi greu de așezat într -o ordine firească.

Merg pe stradă, dorm și mă trezesc, fără să fiu eu. Nu mă regăsesc și parcă ceva se întâmplă cu mine. Uneori am senzația că mă rup în doua. Îmi pare că până acum, am fost blocată temporal, iar de abia de acum încolo, voi începe să-mi trăiesc adevărata viaţă.

În data de 22 februarie 2012, se vor împlini 30 de ani, în acești ani am așteptat în subconștientul meu să vină Prinţul meu frumos pe calul lui, să mă poarte pe undele unei vieți de basm. Am rămas în acești 30 de ani, o fată îndrăgostită de aceeași dragoste. Am trăit blocată în prima dragoste, cu mii de speranțe în suflet că aceasta se va împlini odată, că va deveni ceea ce am visat încă de la începutul ei, de la primul sărut și de la ultima despărțire fără de rămas bun…de la plecarea lui către alte lumi, lăsând în urmă o fată tristă și plutind în derivă. În deriva vieții, în tumultul vieții, teleghidată ca un roboțel, care trebuie să traiască cu orice preț.

Mintea mea încă refuză să vadă realitatea, că Prinţul pe care l-am așteptat și l-am căutat ani îndelungi nu mai este al ei, nu va fi niciodată al ei și ea a rămas tot singură pe aceeași alee, părăsită și privind în zare.

Nimic din ce visam nu va mai fi la fel, toate dorințele mele și tot ce am sperat,  s-au spulberat în mii de particule purtate de vânt prin mări și ţări, plaiuri îndepărtate, urcând la cer.

Nimic nu va mai fi ca înainte, totul s-a schimbat. Doar eu mai sunt de schimbat în viaţa mea, rămânând singura care trebuie „finalizată”. Eu încă nu am ieșit din cutiuța cu amintiri, prăfuită de vreme, așezată într-un colț, pe un raft al timpului.

În aceste zile nu sunt fericită, nici nu caut fericirea, ci doar sunt blocată în prima mea dragoste, pe care am regăsit-o…mult prea târziu și fără nici-o speranță. Nimic nu este mai dureros în viață, decât lipsa speranței..mai ales în dragoste, în dragostea visată ani și ani la rând. Este tare greu să știi că în faţa ta, nu este speranța fericirii căutate în timp…tu ai rămas pe loc, iar el a plecat mai departe.

Ajungi momente să crezi că, nimic nu mai contează și că din locul unde ai cazut, nu te vei mai putea ridica… și totuși, cum a zis Dale Carnegie

Azi e prima zi din restul vieții mele 

De azi încolo viaţa mea nu va mai fi la fel, deoarece mai am încă o jumătate de viaţă de trăit, de iubit de suferit, dar de azi încolo o voi face altfel, pentru mine. De azi încolo, voi trăi liberă de prima mea iubire, care m-a „încătușat” atâția ani.

Orice iubire pe care o voi simți,  va fi o iubire adevărată, deoarece iubirea pe care eu  o credeam adevărată la 23 de ani, s-a spulberat lăsând locul gol, poate unei iubiri cu adevărat adevărate.

Clipa mea

Citat

În viaţă, se spune că este frumos să dăruiești, că sufletul ți-e mai împlinit când împarți dragostea cu doua mâini. Dar ce te faci, când iți dăruiești totul din „contul” tău personal şi constați la sfârșit ..că este gol și nici o speranță nu se întrevede ca să-l umpli, sau cel puțin să mai depui acolo, ceva monede măcar.

Se mai spune, că umplerea acestui „cont” se poate face cu alte mici „depuneri” de alte naturi. Cu dragostea față de părinți, cu cea față de copii, animale. Cu dragostea față de cei dragi, prieteni și rude. Față de orice altceva, către care poți să te reverși…natură, plante, copaci și altele. Dar asta înseamnă din nou dăruire…nicidecum primire. Aici seamănă cu reacția aceea între factorul oxidant și agentul reducător…de fapt reducător e de bine…te reduce, adică iți dăruiește.

Cum să fac să ma bucur de beneficiile primirii..să primesc. O femeie își dorește să primească ea în felul ei, în felul dorit de ea. Sufletul ei simte că este avid de dragoste, ea dorește să fie învăluită în afecțiune și iubire. O femeie simte iubirea, are nas pentru ea..pentru că ea știe bine cum arată.

Sunt mulţi bărbați care știu să iubească o femeie..de obicei aceștia nu sunt niciodata singuri, e și firesc. Cum să rămână asemenea bomboane singurei? Ar fi şi păcat…dar sunt şi bărbați care știu să iubească doar o femeie, sau chiar mai multe. Pentru aceștia, a iubi,  este asemănător cu sorbitul unei cafele dimineața…îi place, îl stimulează și remontează, îi satisface gustul. Păcat că acea femeie, s-a banalizat prin gustul ei..pentru că acel bărbat, deși îi place acea cafea, îi face bine, îi simte nevoia zilnic.. totuși cunoaște prea bine gustul ei, prea s-a obişnuit cu el. Aşa că el dorește să mai servească și ness…mai strong, mai tânăr, mai instant…poate și o cacao fără apărare, sau o cicoare picantă, de ce nu? Iată câte gusturi…toate plăcute şi atât de diferite.

Femeia se dedică unui singur gust, unui singur parfum, unui singur stil de îmbrăcăminte, de tunsoare…unui singur bărbat. Ea cum reușește? E mai specială?

Dăruim, dăruim, dăruim…ne împlinim prin dăruire. Ne lansăm în campanii de daruri, de fel de fel…ne împrăștiem sentimentele în direcția dorită şi aruncăm săgețile cu lapte și miere…dorim să ne facem iubite…dar „contul” se golește, tot luăm din el, fără să punem nimic în schimb. Cum rămâne cu „contul” gol, cu iubirea dăruită? Cu ce reumplem golul rămas? Poate o să spuneți că femeile așa sunt ele… niște cheltuitoare prin esența lor. Dar aici cheltuiala se traduce prin dăruire.

Prietena mea, spune ca mulțumirea cu frimiturele dăunează. Adevarat. Eu spun că frimiturelele sunt bune să nu mori chiar de foame. Ea are dreptate, frimiturelele hranesc doar un stomac, însă inima cine o hrănește? Aici da, aici dăunează frimitura, deoarece te înveți cu ea si nu mai știi cum este sa fii iubită cu adevărat, să simți că pe cine dorești, te dorește la rândul lui, că vrea sa fie lângă tine. Să bea alături de tine vinerea seara, un ceai fierbinte…care topește şi cei mai încăpăţânaţi  ghetari.

Dar

Citat

ziua 16 – În căutarea fericirii

Se întâmplă câteodată să te întrebi unde greșești, ce nu faci cum trebuie. De ce nu şi de ce da…ce-i cu tine? Unde te aflii.

Câteodată simți gerul chiar la tine sub coaste, il simți al naibii cum îti intră şi te pătrunde atât de tare, te înțeapă şi te iscodeste, nu te lasă neam în pace. Abia când tu te simți frumos şi bun, cald şi drag, îti împarți sufletul revarsat peste mări şi tări, unde ţi-e drag..şi hop că nu-i…că nu-i la tine. Ce dorești tu, ce simte sufletul tău…puţina iubire. Nu este pentru tine. Parcă tragi o linie si vezi doar..gheaţă.

A naibii gheaţă! Să vină primăvara, poate vine soarele şi pe strada mea… Zâmbesc la tine Soare drag, arată-mi razele tale. Le doresc şi le vreau şi eu pentru mine.

Nu vreau un obscur care să mearga perfect…vreau lumina să mă pătrundă, să mă învăluie. Obscurul merge perfect la anumite vârste foarte tinere…Acum eu vreau să mearga perfect, clarul şi frumosul. Atât vreau. Se poate?

Mă simt de parcă sunt într-un carusel care se tot învârte şi nu se mai oprește niciodată. Însă din când în când, în caleașca în care mă aflu, mai apare zâmbetul lui, mai apare șoapta lui şi se mai topește din gheaţă…şi caruselul se tot învârte.

Ger