Arhive pe categorii: In cautarea fericirii

Citat

Am ajuns la câteva concluzii, în urma multor evenimente petrecute în viaţa mea în ultima vreme.

S-au succedat cu o repeziciune fantastică și abia am avut timp să mă opresc din trăit pentru câteva secunde…ca să respir.

Mi s-au întâmplat și lucruri minunate și dezamăgiri.. și câștiguri și pierderi, astfel încât să-mi fie desaga cât mai plină și mai echilibrată, căci desigur…cum altfel am aprecia ceva bun, dacă nu ne-am izbi cu putere și de pragul de jos.

Am făcut de de toate, de la citit intens lucruri care mă interesează, despre alimentație  nutriție și dezvoltare personală, până la stat degeaba, într-un dolce far niente…tare agreabil  și am ajuns la câteva mici interpretări filozofice a gândurilor rezultate, a discuțiilor avute cu mine, parte a vieții mele de până acum. Şi a ceea ce va urma. Iată:

1. Mâncarea ne poate face mai buni! Da, iar cu adevarat se spune, că dragostea trece prin stomac..mai ales când ai un bucătar desăvârșit. Sau poți deveni unul cu ușurință….

2. Am constatat că încă mai pot să iubesc și acest lucru mă umple de bucurie. Credeam că voi deveni eterna dezamăgită, cu lacrimi în cutiuța pentru plâns..care se izbește de zidurile culoarului vieții.. încă măcar vreo 10 ani de acum încolo…Eu mai pot iubi și sunt mândră de asta!

3. Cine nu mă place aşa cum sunt…este liber și ușa de ieșire este deschisă! Exact aşa am procedat și eu, cu cei pe care i-am invitat pe afară…dragilor: faceți-mă să-mi fie dor de voi!

4. Dăruiesc și nu îmi este rușine.. .dăruiesc sentimente frumoase, îmi place să dăruiesc…mai ales iubirea. Nu mai țin cont de cine merită sau nu…eu dăruiesc… și se simte. A se înțelege că este vorba de iubirea AGAPE!

5. Am înțeles că pot ierta și am iertat. Şi iert în continuare. Este ușor, e la îndemână, nu costă… și umple sufletul de bine. Uneori privesc cerul și simt că mă înalț… și nu am fumat iarbă 🙂

Iar celor cărora le-am greșit…mă vor ierta, căci aceștia mă iubesc necondiționat. Cine nu mă poate ierta, îl iert eu cu toată dragostea și mă voi ruga să-i fie bine.

6. Privesc o întâmplare rea, ca pe ceva divin, căci din rău învăț binele.

7. Orice mi se întâmplă, este pentru mine un bonus…din orice întâmplare răsare pentru mine un avantaj, îl văd, îl simt, îl miros…mă bucur și de rău și de bine în egală măsură.

8. Am învățat să nu mai plâng… decât când tai ceapă. Nimeni și nimic pe lumea asta nu îmi merită lacrimile și nici ridurile… și acum citez din memorie: cine este important în viaţa mea, nu mă face să plâng. Şi nici nu mai cerșesc nimic de la nimeni, atenția pe care o primesc, mulțumesc pentru ea înzecit!

9. Simt încă de acum încolo, ce mult am de învățat, nu mă sperii..doar toată viaţa mea am învățat, deci am practică.

10. Simt și simt asta din ce în ce mai puternic, pentru că în viaţa mea, numai lucruri bune mi se vor întâmpla de acum încolo…iar din cele rele, căci vor fi și din acestea, voi învăța ceva, căci din viaţa învățăm până murim.

Cine nu mă place aşa cum sunt, poate să plece de lângă mine. În acest fel, va lăsa locul liber pentru cine merită să îmi fie alături.

Viața mea, de acum încolo, poate începe, în cursul ei firesc… și plin de bucurii.

“Azi e prima zi din restul vietii mele” Dale Carnegie.

Cine nu mă place

Anunțuri
Citat

ziua 30 –  În căutarea fericirii

De multe ori stau și mă întreb, ce înseamnă a te împăca cu cineva? A ierta totul și a o lua de la capat, a fi iertat și a porni pe același drum, unde te-ai oprit doar pentru a lua o pauză și a-ți liniști visele sau chiar coșmarurile…pe acestea din urmă, pentru a le risipi în neant. Locul unde faci popasul, poate fi și locul unde ai putea adormi, până vei fi trezit de sărutul dulce al împăcării.

Se spune că ciorba reîncălzită nu mai are același gust…dar sunt ciorbe care se mănâncă, chiar reci, fiind mult mai bune așa, cum ar fi cea de roșii, pe timpul verii. O bucurie de gusturi…

Împăcarea ia forme din cele mai diverse. Începe prin a-ți tresălta sufletul, chiar și trupul întreg..te vezi zbenguindu-te prin viață cu un zâmbet larg și tâmp pe chip..la fel ca cel pe care l-ai afișat când te-ai îndrăgostit.

Părerea mea este ca, toată lumea greșește, uneori greșești și dai în bălţi cât ești de mare..iar alteori nici nu știi ce ai făcut. Tot ce trebuie să faci,  este să te căiești pentru ceea ce ai comis…dar să faci în așa fel, încât ștreangul care ți s-a pus pe gât, să aibă încă lațul lejer…să poți fi iertat și să ieși din el cu ușurință.

Asta în cazul iertării.. lațul se lărgește, tu ieși de acolo liber, frumos și fericit iar  împăcarea dragă și așteptată cu înfrigurare, apare ca un soare după o ploaie cu tunete și fulgere. În cazul în care nu mai este cale de întoarcere și lațul se strânge în jurul gâtului tău ca un șarpe veninos, altădată fiindu-ți colier, împodobindu-te cu frumusețea culorilor lui, nu-ți rămâne decât să te consideri împrăștiat în mii de fărâme, negre confeti la propria-ți decădere, alunecând într-o prăpastie fără fund și rămânând acolo pe vecie.. față de cel căruia i-ai greșit. Nu ai dreptul la explicații, ele sunt de prisos, nu faci decât să adaugi solzi și zale la mantia cu care acesta s-a învesmântat împotriva ta. Locul tău pentru el, nu este decât văgăuna muntelui cât mai adâncă, din care ar prefera să nu mai ieși niciodată…pentru el.

Chiar dacă te căiești atunci când greșești și o spui cu zăduf…nici măcar asta nu este de ajuns, ci să înveți să te maturizezi, cu toate că ai 50 de ani și ai rămas un copil în interiorul tău…trebuie să te maturizezi. Musai. Copilul, poate să mai şadă în tine, să-i oferi confort sufletesc, o mică grădiniță plină cu jucării și hrana mentală, plăcută și sănătoasă..el îți va oferi ca revers, doar clipe din cel mai plăcut entuziasm în orice îți dorești să faci. Inocență și ghidușie… căci tare-i frumos când ești copil și ești iertat…

Prin iertare sufletul se eliberează de tot greul apăsător, care a fost creat prin conștientizarea faptelor rele pe care le-ai făcut. Nu ai fost cuminte și ai fost pedepsit…copil fiind, luai o mustrare sau o palmă la fund! Ce ușor! Dar acum.. cât de greu este să fii iertat pentru ceva care ai făcut premeditat..sau ceva care ai făcut dintr-un impuls, impuls care-ți trădează caractreul impetuos. Iar pe acesta, este posibil să nu ți-l mai ierte..ci să te ocolească tocmai din acest motiv. Nu mai crede în tine..ceea ce mai era pe undeva, s-a risipit și trebuie să accepți. Nici nu se știe dacă vei putea să dovedești vreodată că ești altfel..fapta oripilantă, ți-a pus pecetea în frunte! Respins!

Şi totuși când sosește iertarea, urmată de prietena ei bună, împăcarea…te poți declara renăscut.. poți simți cum reînvie în tine toata minunăția și frumusețea zilelor, pe care ai crezut că le-ai pierdut în negură și urât. Ies la suprafață trandafirii roșii și parfumați, ai clipelor pierdute din invadarea tristului și urâtului. Atunci te pregătești, faci curățenie generală în casa sufletului, deretici să scoți toate gunoaiele dezamăgirilor și deziluziilor, aerisești cămările inimii, lăsând să intre aerul curat al liniștii și calmului, al armoniei. Pui flori frumoase în glastrele lăuntrului tău, ca ele să coloreze și să înmiresmeze tot interiorul tău.. rămas vlăguit după atâta supărare.  Eşti ospitalier și consideri că ți-a intrat soarele în casa sufletului tău, atunci cand pășesc cele două oaspete de mare vază: IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA.

Poftiți dragele mele, vă așteptam de ceva timp. Câteodată credeam că nu veți mai sosi la mine…

Cine iartă și cine este iertat… zboară în același fel, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute.. în care totul se vede clar ca lumina zilei și viaţa în sfârșit intră pe făgașul ei firesc…

Dacă ierți, iartă totul, altfel n-ar mai fi iertare.

Lev Nicolai Tolstoi

Iertarea e cea mai puternică dintre puteri, face bine celui ce o acordă și totodată celui ce o primește.

Johann Wolfgang von Goethe

Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să și uităm, nu ierta doar din ascultare faţă de Dumnezeu, ci din plăcere pentru ceilalți.

Ioan Gura de Aur

Bucuria inefabilă a iertarii și a fi iertat formează un extaz care ar putea să trezească invidia zeilor.

Elbert Hubbard

http://youtu.be/FW8yjRkWImE

Iertarea și împăcarea

Citat

ziua 29 – În căutarea fericirii

Am ajuns într-un moment de nedumerire.

Cum să fac ordine în viata mea? Să încep cu începutul,  sau  să continui de unde am rămas…nu mai știu.

Aşa că m-am așezat în mijlocul casei și am ridicat degetul..să aflu din ce parte bate vântul.. și am aflat! Să las totul de-o parte și să încep să trăiesc cu mine…să mă gândesc cel mai mult la mine.  Cum altfel aş putea să mă gândesc la altcineva, dacă nu mă plac pe mine…cum să mă placă altcineva?

Să nu credeți că este ușor…nu, este cumplit de greu, dar nu am ce să fac. Va trebui să sap tuneluri adânci, iar ceea ce am încercat până acum, nu prea m-a ajutat. Am încercat pornind pe căile cele mai simple… însă căile cele mai simple și mai scurte sunt adesea fără un final așteptat. Se spune că trebuie să suferi și să te zbați până ajungi culmea fericirii. Nu țintesc chiar culmea..dar un delușor acolo, mi-ar prinde bine.

Cum să fiu fericita? Păi simplu..să trăiesc pentru mine și să învăț să spun NU.. așa cum mă sfătuiește prietena mea draga. Eu nu știu să spun NU..nu am acest cuvânt în vocabularul meu..sau l-am uitat. De multe ori m-am surprins ca fiind altcineva, doar pentru a face pe plac, pentru a impresiona..pe cine? Pe cine nu m-a dorit așa cum eram? Ce drum greșit. Oamenii aceia oricum m-au părăsit… fără să se gândească măcar o clipa la mine, la ceea ce am simțit, la felul cum am rămas. Nu voi mai face niciodată asta și cu toate că habar nu am cum să încep și cum să schimb ce am înrădăcinat prea adânc, voi buchisi în cărți, voi raționa și voi judeca la rece…până acum m-am lăsat purtată doar de vise, în lumea în care credeam că totul este perfect, luminos, fermecator…

Cât de usor este sa spui „voi face..voi drege” și să nu faci nimic. Aici vine partea cea mai grea :să faci ceva.

Aşa că, în primul rând am început să fac curat în amintiri, fac ordine și triez..arunc afară ce nu îmi trebuie, ce nu mi se mai „potrivește” și ce s-a „demodat” de mult. Pentru ce să mai păstrez un sac plin cu amintiri seci și triste, pline de praf și abandonate de însuși cel care le-a creat?

Am fost surprinsă să aflu că există oameni cărora le pasă de mine, oameni pe care nici măcar nu-i cunosc..care acum au apărut în viața mea într-o doară, fără explicație..pur și simplu au intrat „bună ziua” și sunt oameni frumoși la suflet… și nici ei nu mă cunosc, cu toate astea le place compania mea, mă văd o persoană frumoasă, interesantă. Iar când este vorba de suflet, știu să îți fie alături, să îți spună o vorbă bună..pe cand prieteni vechi, te ridiculizează surprinzându-te cu un comportament infantil, de grădiniţă…ba încă îți aruncă molotovul în grădina ta.. arătându-te cu degetul..tu ești! Tu ai făcut! Tu ai dres..eu sunt un înger.

Ce-i de făcut? Bazele importante, le-am învățat. Dorind să fii fericit, trebuie să îți trăiești prezentul și să te gândești mai mult la tine..nu la ce a zis cutare, sau să faci ce-i place lui cutare. Sau să stai și să faci analiza chibritului stins..că de ce gândește aşa despre mine, sau cum să fac să îi schimb gândirea..ce atitudine să iau? Atitudinea este a mea și este pentru mine.

Poate unii ar râde acum, poate chiar s-ar amuza de mesajele mele subliminale și de crizele mele existențiale.. însă fiecare privește prin prisma vieții sale. Fiecare are cu totul altfel de probleme, fiecare trăiește viaţa sa, nu pe a mea. Dacă nu reușim să o aliniem, chiar dacă liniile sunt paralele, ca ale căii ferate și totuși ele merg împreună până la capăt de linie..cum am auzit la cineva..atunci liniile se despart trăind alte vieți, cu alte linii. Nimeni nu-i făcut să stea în viaţa ta la nesfârșit, dacă acea persoană nu îți este destinat.

Același lucru îl voi face și cu mine, analizând cât dăruiesc eu, am constatat că nu sunt zgârcită, dar nici prea mână largă… gândind frumos, trebuie să iau lecții de dăruire și de atenție a tot ce este în jurul meu. Am găsit ceva note proaste la aceste lecții în carnețelul meu. Şi cam multe absenţe nemotivate. Aşa că, dăm milităria jos din pod!

Mă despart de umbrele trecutului…nu ma lăsați, mi-e teamă că mă voi rătăci prin aleile întortocheate ale sufletului meu, destul de încercat în ultimul timp.

Nu pot forța pe nimeni să-mi fie alături partener..partener de plimbare, de călătorii, de suferință, de veselie, de greu și de bine..până la urmă chiar de viaţă, de ce nu? Am încercat.. și s-a sfârșit destul de rău. Cum poți să trăiești cu indiferenţa alături?

Nedumerire

Citat

ziua 28 – În căutarea fericirii

Constat că în ultima perioadă plâng mai des, am îmbătrânit, sunt mai melancolică… simt prea multa tristețe.  Caut un ideal… îmi doresc iubirea împărtășită, dragostea reciprocă și o voi căuta și la 80 de ani, de va fi nevoie.

Aş putea să mă îmbrac în matia argintie a zambetelor și să ma prefac într-o zână fericită, să zbor până la cer și să rămân acolo. Dar eu nu sunt nici zână și nici nu vreau să rămân în cer..dar cu zburatul…

Mă gândeam deunazi, cât imi este de teamă de înălțimi și cu toate acestea, una din marile mele fantezii este să zbor, însă cred că aş face asta doar în vis, sau într-o stare de meditație.

Mă simt în căutări, tot caut, răstorn, scot din dulapuri, luminez unghere și trag sertare. Caut și de fapt nu știu ce caut… ajungând la concluzia că mă caut pe mine. Nu mă regăsesc, iar asta mă face să înțeleg ce mult am pierdut, ce mult pierd și nu reușesc să mă văd în oglindă, cea care sunt cu adevărat.

Caut iubirea reciprocă, oare este un ideal? Oare ea mai există? Într-o noapte, am răsturnat sufletul cu fundul în sus, ca să găsesc iubirea reciprocă.. și  nu am găsit-o decât pe a mea. M-am liniștit cu acest gând, deoarece bucuria a fost imensă știind că ceva ceva, tot am…nu sunt săracă de iubire, ci mă consider de o bogăție fără margini. Am în posesie iubirea, chiar dacă este numai a mea, ea poate fi dăruită si tot „ies in câştig”.

Simt că orice om în viaţă are nevoie de iubire, chiar și acela care nu crede în ea. Oare de ce oamenii nu își mai arată iubirea, considerând a fi ceva banal, sau ceva care se înțelege de la sine. Numai o persoană care este singură, apreciază într-un alt fel iubirea și dovezile acesteia, faţă de persoane care trăiesc împreună, formând un cuplu. Cu toate acestea, sunt persoane care trăiesc împreună și sunt ca doi străini… și totuși aceștia,  s-au iubit odată…de aici a dispărut iubirea reciprocă. Păcat că nu mai sunt capabili să o readucă în viaţa lor..iar dacă nu reușesc, de ce oare nu o caută, poate este undeva, în altă parte și îi așteaptă…aşa cum este cu soarta. Decât să trăiești în nefericire continuă, mai bine tai în carne vie!

„Nu îți mai spun „te iubesc” deoarece tu știi asta…prefer să simți, să îți demonstrez cu fapte.” Este cât se poate de obiectiv, decât să îți spună cineva „te iubesc” și să nu creadă o iota..să nu simtă nimic, ar fi de preferat varianta întâi..cu dovezile.

Cel mai frumos scenariu, pus în scenă, ar fi ca iubirea reciprocă, să fie demonstrată și cea vorbită și cea scrisă, cea afisată și cea transmisă, cea gândită și cea simțită… și mereu arătată, demonstrată.  Ca celălalt să se simtă iubit, el va păși altfel pe treptele vieții, cu acest sprijin serios în spate, va avea balustrade solide de care să se țină, atunci când s-ar putea să alunece sau să se clatine. Nu se va simți singur niciodată…va ști că orice s-ar întâmpla pe lumea aceasta, iubirea este acolo, să-l învăluie în mantia ei protectivă.

Şi totuși oamenii nu mai cred în iubirea reciprocă…chiar daca iubesc și iubirea lor nu este împărtășită, se mulțumesc cu ce au, sunt fericiți doar pentru că iubesc ei, pentru ei și că încă mai pot iubi, nu sunt seci în suflet.

Iubirea reciprocă nu este un ideal.. atâta timp cât știi să-ți dăruiești dragostea cuiva care să o primească cu fericire și să-ți dăruiască aceleași sentimente și ție…dar fără să le aștepți. Iată, acesta poate fi un ideal.

„Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş şti că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Dacă aş şti că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune „te iubesc” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.”

Gabriel Garcia Marquez

Iubirea reciprocă – un ideal?

Citat

ziua 27 – În căutarea fericirii

A venit primăvara, soarele ne încălzește şi şi ne mângaie blând cu lumina lui timidă, mirosul de praf deși dăinuie cu sârg pe toate străzile, totuși e frumos afară, liliacul drag înfrunzește, să ne arate puţin verde.. atât de dorit! E o vreme minunată de plimbare, de ieșit la pădure..de facut orice, dar nu curățenia de Paşte!

În ultima vreme am fost cuprinsă de stări din cele mai contradictorii… culminând cu o seară în care m-am uimit pe mine cât de jos poți atinge podeaua, în modul cel mai dureros posibil, chiar umplându-te de cucuie. Cum poate cineva să decadă și să o facă cu rațiune! Cu bună știință.. și totuși să insiste într-un mod dureros tare, dorind atenția cuiva. Păi de ce? Unii ar spune, dacă nu e să fie…păi dacă eu vreau să fie? Nu ne mai putem baza pe dorințele noastre? Şi? Ce dacă vrei…mai pune-ți pofta’n cui… și am pus-o!

Însă adevarul este că din acea seară, m-am schimbat..deci a trebuit să trec prin furcile caudine, ca să înțeleg cum este viaţa mea, de ce este ea aşa…de ce nu sunt sosită în această viaţă în vacanţă, cum spune Ovidiu Argeşanu?

Lecția de viaţă primită ca un duş rece ce te stropește încontinuu, deși ai închis robinetul, a avut consecințele din cele mai bune. Am înțeles! Am înțeles că nu poți cere din piatră seacă, un izvor lin și ușor…că el poate are un alt curs. Am înțeles că orice ai face și oricâte ciocane ai da, cu oricâtă putere, izvorul nu vrea să iasa și pace!  Te poți ruga de el, poți să-i cânți melodii.. poți să-i spui poezii… poți să fii blânda și duioasă, poți să fii și agresivă și posesivă, poți să fii sexy și rea… poți fi iubitoare și generoasă…izvorul nu și nu! Poți să crăpi de sete..să te zvârcolești prin tot colbul…degeaba. Dacă nu vrea el, nu vrea şi gata…el poate țâșni din alte pietre, poate chiar mai seci decât a ta, poate chiar mai găunoase..mai înțelenite de vremuri… fără întrebări, izvorul poate ieși acolo, pentru că acolo dorește el. Tu n-ai a face…

M-am gândit atunci ce să fac? Doar nu voi muri de sete…aşa că va trebui să împachetez frumos piatra, uscată şi seacă, aşa cum este ea. Să o păstrez în sertarul amintirilor cuminte și să-mi aduc mereu aminte de ea. Să mă gândesc la cât de multe greșeli am făcut, astfel încât izvorul nu a mai dorit să-mi aline setea, s-a încăpățânat să rămână în piatra și să nu mai iasă deloc de acolo.  Poate că fără să vreau, am cerut izvorului să iasă prea des pentru mine, fiind mult prea setoasă și plăcându-mi tare sunetul lui liniștitor sau şipoteala puternică câteodată, uimitoare, depășind debitul lui de apă alocat pentru mine..ce să fac? Să cer suplimentare? Nu este posibil..

Aşa că odată cu acest chin îngrozitor de sete, am purces la o incursiune prin drumul lung, sinuos, cu serpentine al greșelilor..să le depistez ca pe niște mine din vechi războaie și să le dezamorsez. Nu-i greu…e doar munca intensă și de durată. Sunt capabilă să o fac…aş face orice în căutarea acelui 1% din fericirea alocată zilei de astăzi.

Este greu să-ți faci evaluarea greșelilor. Niciodată nu ți le vezi cu obiectivitate. Dar cine știe mai bine decat tine când, unde și cum ai greșit?

Acum, când înțelegerea a devenit destul de acceptabilă, pot doar să-i mulțumesc destul de sincer izvorului, pentru că mi-a alimentat setea atât de des, cu atât de multă răbdare și dragoste, încât în acest moment, mi-o pot liniști din amintiri.

Am greșit, nici măcar iertare nu mai pot cere…sunt la fel ca purcelușii din poveste…nu mai am credibilitate.

Izvorul

Citat

ziua 26 – În căutarea fericirii

Cât de puţin îi trebuie cuiva să fie fericit…şi cât de greu înțelegem asta câteodată.

Privesc cerul,  privesc soarele… fără să fiu orbită de strălucirea lui și privesc în jurul meu, constatând cu bucurie,  că am tot ce îmi trebuie. Am un chef nebun de a zâmbi tuturor și de a vorbi cu toată lumea. Unii oameni, cred că acesta poate fi un semn de nebunie…că numai nebunii pot fi atât de fericiţi, că un om normal, trebuie să aibă un motiv real de fericire. Dar până la urmă, cine decide dacă unul sau altul, este nebun sau normal? Cine poate pune eticheta în fruntea cuiva…tu ești nebun? Există un etalon al omului nebun..fericit în lumea lui imaginară? Sau un om normal, care trăiește numai în amărăciune..crezând că aşa este normal? Doar pentru a nu părea nebun, dacă zâmbește oamenilor pe stradă, dacă este fericit, doar asa..pentru că este viu, sănătos..pentru că trăiește, are doua mâini și doua picioare, doi ochi.. și o inimă în piept, care bate plină de iubire… câți dintre noi înțeleg la final, că aceasta este fericirea supremă?

Aşa că mă simt minunat!

Am visat superb… păcat că mi-a spus doar în vis, dar e bine și asa…pentru că asta am visat în noaptea ce a trecut, mă privea și îmi spunea „your blond hair is wonderful tonight….You look wonderful tonight…”

wonderful tonight

by eric clapton

It’s late in the evening; she’s wondering what clothes to wear.

She puts on her make-up and brushes her long blonde hair.

And then she asks me, „Do I look all right?”

And I say, „Yes, you look wonderful tonight.”

We go to a party and everyone turns to see

This beautiful lady that’s walking around with me.

And then she asks me, „Do you feel all right?”

And I say, „Yes, I feel wonderful tonight.”

I feel wonderful because I see

The love light in your eyes.

And the wonder of it all

Is that you just don’t realize how much I love you.

It’s time to go home now and I’ve got an aching head,

So I give her the car keys and she helps me to bed.

And then I tell her, as I turn out the light,

I say, „My darling, you were wonderful tonight.

Oh my darling, you were wonderful tonight.”

I feel wonderful…

Citat

ziua 24 – În căutarea fericirii

Am preferat să postez melodia, astfel încât cuvintele mele ar curge mult mai ușor, ar aluneca lin pe dinaintea ochilor voștri. Această melodie este de o frumusețe rară…mie îmi curge prin suflet.

Treaba asta cu răbdarea, este lucru mare. Nu poate oricine, asta este știută, iar ca să o strunești, îți trebuie mult exercițiu. Păi cum să aibă răbdare un copil, care știe că are o ciocolată mare în dulap și mama o păstrează până duminică?

Este răbdarea câștigată un premiu? Vorbind despre răbdarea în fața unei surprize, în fața a ceva extrem de frumos ce urmează să ți se întâmple…a ceva ce poate ai visat de mulți ani încoace, ceva la care te gândești zi și noapte, ceva inimaginabil, care îți poate schimba viaţa…pur și simplu plesnești de nerăbdare…unde să culegi răbdarea necesară, în ce pădure…sub ce frunze și rădăcini? Să lași toate lucrurile să se desfășoare de la sine, să fii calm! Păi cum să fii calm, când tu explodezi, nu mai știi cu câte ace și cu câtă ață să-ți coși plesniturile sufletului, de la atâtea pierderi de răbdare, în atât de mult timp! Şi coși, coși, iar baierele inimii îți dau ghes și vor a se rupe iar și iar, pentru că nu mai poți…pentru că dorești să se întâmple ceva, pentru că aștepți la nesfârșit… și iți dorești. Îţi dorești să primești bunătățile într-un coș frumos colorat de la cel drag…le vrei, ți-e sete și foame de ele, deja simți gustul dulceag al bunătăților suculente. Ai vrea să întinzi mâna și să iei una sau două, să guști..dar trebuie să ai răbdare. Să lași lucrurile să se desfășoare în ritmul lui…poate vor fi bunătăți suculente și dulci în coș, dar este posibil să nu fie…iar coșul  să sosească poate singur, chiar gol.

Se spune că, răbdarea este singura „cheie” ce desface cutia plină de lacăte a liniștii, a ințelepciunii, că dacă ești răbdător, îți poți păstra controlul de sine cu ușurință, ceea ce îți conferă o stare de siguranță, situație în care poți decide dacă într-adevăr, îți este sete sau foame de acele bunătăți suculente.

Mie îmi este și foame și sete și aș vrea să gust din ele cu mare poftă, să simt sucul dulce și zemos, cum mi se prelinge pe bărbie și pe gât, în încercarea disperată, poate de a le băga pe toate în gură…să nu pierd nimic din ce este în coș. Recunosc..nu prea mai am răbdare, deși știu, simt că undeva acolo, după o perdea strălucitoare din sticlă se află el, este învăluit de acestă perdea, ce se opune ca o barieră a timpului, un înveliș al îndoielii, al nehotărârii..cine știe, poate este speriat, poate nu știe ce să facă…poartă în coş și cuvinte frumoase și sincere, transformate în mere, pere, portocale, struguri…dulci și zemoase tare. Îl simt că este acolo, doar să am răbdare să se topească de la sine acea perdea, să se transforme  din sticlă…doar în abur.

Când mă gândesc la el, pașii mei sunt purtați pe o alee frumos pietruită, merg drept înainte, fără ocol, totul este atât de ușor și frumos, încât văd de jur împrejurul aleii, flori care înfloresc instantaneu, cu fiecare pas al meu, aşa cum vedem în filmele cu desene animate…plutesc într -un nor plăcut, paşii călcând un fel de abur peste aleea pietruită,  iar florile înfloresc în toată splendoarea lor, într-o multitudine de culori, toate culorile curcubeului…ce îmi trasează clar o linie de urmat, calea pietruită, cu multe flori, calea spre fericire.

Ce este răbdarea?