Arhive pe categorii: Povesti

Citat

Vă urez cu mult drag un Paşte fericit și liniștit. Să fiți buni, frumoși la suflet și iubitori. Cine iubește, simte cum sufletul îi abundă de frumos și bunătate, ar putea muta și munții din loc, doar cu dragostea.

Împăcarea cu sine și frumusețea inimii, sunt ușor de înfăptuit, cu răbdare și silință.

Să fiți sănătoși, să renașteți odată cu Învierea Domnului. Toate cele mai bune vă doresc.

Paşte liniștit, cu pace și liniște în suflet

Anunțuri
Citat

Oare ce se întâmplă atunci când un bărbat care are 60 de ani, pleacă de acasă, din familia lui, de lângă frumoasa lui soție, dintr-un confort special, deosebit, abandonând chiar propria afacere de familie…ca să ajungă jucarie în mâinile unei fete de 25 de ani, fără nimic, care locuiește într-un cămin?

Unii ar spune că este de vina Cupidon cu săgețile lui aruncate alandala, ba chiar și povestea cu țigla care cade în cap și te-a pocnit de nu te vezi. Un prieten drag, mi-a spus chiar că aceasta este iubirea cântată, iubirea descrisă de poeți în poeziile lor.

Se mai spune că atât a fost de scurtă iubirea față de soție, că deja era încheiat ciclul ei și bărbatul respectiv, fără să țină cont de absolut nimic și-a urmat calea iubirii noi apărute, în viață lui.

De ce aceste lucruri se întâmplă doar bărbaților? Studiind statisticile, ei sunt aceia care o fac cel mai des. Oare ei își închipuie că femeile nu iubesc? Că lor nu le pică o țiglă în cap…sau nu sunt atinse de săgeata dezorientată a micuțului zeu?

Pentru ei este foarte simplu și ușor, nu există reguli, deoarece dragostea nu este un joc, desfășurat după reguli precise. Însa, femeia iubește și cu sufletul și cu mintea.

Aceasta cred eu, că este o mare diferență între dragostea unei femei și cea a unui bărbat. Un bărbat este permanent implicat în jocul seducției, cum îmi spunea o prietenă dragă. El nu ar putea să trăiască în afara acestui joc. Pentru că, da…pentru el totul se reduce la un joc. Este incitant să se asigure de terenul propice, pentru a-și arunca propriile săgeți seducătoare.

Unii bărbați, se aruncă în vâltoare, sunt genul „fie ce-o fi”, aceștia, precum cel de mai sus, care a fugit de acasă cu bocceluța, lăsând totul în urma lui de izbeliște…ca mai apoi să se întoarcă cu codiţa între picioare la soția dragă, care îl iartă, că aşa sunt femeile.. și își urmează cursul vieții mai departe, până la următorul „tăvălug”, până la următoarea țiglă picată în cap.

Alţi bărbați, sunt mult mai calculați. Întâi aruncă o vorbă, fac un comentariu tendențios… învăluie cu mister. Apoi se retrag liniștiți așteptând marele efect. Dacă domnișoara se arată interesată de el, cât de cât, va fi un semn pentru acesta să continue vânătoarea, însă nu se repede ca lupul la pradă, nu își poate ruina calculele precise, ar eșua din start procesul. El mai așteaptă câteva zile, mai trimite un mic semnal, să nu se raceasca „ciocolata” iar apoi dă lovitura de graţie! Dacă merge, reduta este cucerită, iar ea poate deveni ori o frumoasă aventură de-o noapte, ori ceva din când în când, a la long până se „moleșește” unul din ei și încetează de la sine…sau până apare altă redută, mult mai mândră și frumoasă, chiar mai greu de cucerit.

Acești din urmă bărbați, pot recurge la orice fel de tehnici de seducție, deoarece sunt bărbații gen „eternul burlac” și niciodată îndrăgostit, sau de fiecare dată îndrăgostit, depinde de cine îi pică în mreje. Ei sunt cei care anunță domnișoara, în modul cel mai cinic cu putință „știi…eu nu vreau să am cu nimeni o relație serioasă, nici nu vreau să mă căsătoresc, deci dacă dorești și mă placi, putem fi foarte buni prieteni, dar atât!” Din start el este protejat de acest anunț, acest anunț pe care îl face cu tot dichisul, în momentul în care domnișoara acceptă, este încântată de el,  sau în cel mai rău caz..deja s-a îndrăgostit. Niciodată nu va exista nici cea mai mica portiță de discuție între ei, asupra relației, deoarece bariera protectivă se lasă, fără a da posibilitatea domnișoarei să intervină…”ă ă ă…doar ţi-am spus, am fost onest..nimic nu mi se poate reproșa..”

Cine dorește să iubească în aceste condiții, o face pe contul propriu, își asumă responsabilitatea unei lacrimi pe obraz…ori rămâne cu lacrima…ori lasă și ea bariera jos și pleacă mai departe. Întotdeauna funcționează liberul arbitru…

Dar cu dragostea? Cu ea cum rămâne? Ea ce barieră să lase?

Ce barieră poate lăsa soția abandonată datorită unei săgeți, pentru ea otrăvite? În această situație, ea va trebui să înțeleagă iubirea lui și să o accepte, ca fiind dragostea adevărată slăvită de poeți, ilustrată de pictori și altele…Ea trebuie să își pună frânele iubirii și să rămână prizonieră în ea, ori să plece mai departe, așteptând o țiglă în cap, să o izbească, sau mai rau, resemnându-se că viața ei amoroasă s-a încheiat…că cel cu care credea ea, că o să îmbătrânească împreuna, dorește să întinerească lângă o fetișcană, citat de la un prieten.

Sigur, povestea este veche de când lumea și pământul, dezbatută și analizată pe larg de tot felul de specialiști, de analiști, psihologi, filosofi  și alții deștepți. Nimeni nu a putut oferi o concluzie la aceste fapte, nimeni nu a descifrat acest mister.. și nu există nici un remediu. Faptele pot fi luate ca atare și acceptate pentru ceea ce reprezintă ele, fără să le gândești prea mult și în special, să nu încerci să înțelegi. Pierzi din start. Este o enigmă fără descifrare! Singura explicație plauzibilă, este luarea de bună, a poveştii lui Cupidon. Nimic altceva nu se explică. Este un fenomen paranormal… fără rațiune. Pur animalic.

A recomanda unei femei care iubește, să lase pe cel iubit și sa fie liniștită cu viaţa ei…este ca și cum vrei să o droghezi cu morfină, să o anesteziezi..unde s-a mai văzut asa ceva???Pai cine poate trăi, cu anestezie generală

Am ajuns la vârsta la care pot înțelege femeile mature. O femeie la 50 de ani, se poate socoti în deplinatetea maturității sale, definitivată ca „fructul”, copt pe ram, efervescentă și împlinită la minte. Pot vedea și simți pe propria piele, ajunsă în sfârșit în pârg, ce anume dorești și ce anume primesti. Niciodată nu primeşti ce îţi doreşti.

În schimb la vârste foarte tinere, primeai şi ce nu-ți doreai. Aici este marele secret. Atenția unui bărbat matur, este îndreptată întotdeauna către o tânără, în special când acesta, se află în fazele tinereţii sfârşite…este doar ultima lui pâlpâire de viaţă amoroasă. Cu cine să și-o petreacă? Cu femeia matură? Păi va avea parte de ea, tot restul vieţii lui de maturitate, atât cât i-a mai rămas…aşa că mereu o va prefera pe cea tânăra, în satisfacerea poftelor tinereții întârziate,  învinsă de andropauză. Niciodată el nu va vedea partea ridicolă a situației. Doar e bărbat, iar acest privilegiu, este numai și numai al femeilor.

Ce poate să mai facă acum prietena mea, părăsită după ani de familie, de maturitate împreună cu soțul ei, de dezvoltare a vieții lor personale, ajunsă la un nivel împlinit, în viaţă, în iubire…când se trezeşte într -un miez de noapte,  cu dragul ei soț, făcându-şi bocceluța ca să plece la dragostea mare a lui, țintuit de lovitura țiglei în cap, considerând că din acel moment, viața lui abia începe…iar a ei tocmai se termină.

Vă întreb pe voi, credeți că în viată trebuie întotdeauna să te ghidezi, urmărindu-ţi instinctul primar? Este acest instinct,  mai presus de noi? Suntem oameni, sau acționăm ca animalele?

Ce se întâmplă

Broscutele

Standard

Aceasta poveste este pentru „lupii moralisti” care nu fac absolut nimic decat sa carcoteasca de pe margine:

„A fost odată un grup de broscuţe … care voiau să se ia la întrecere. Ţelul lor era să ajungă în vârful unui turn foarte înalt. Se adunaseră deja mulţi spectatori, pentru a urmări cursa şi pentru a le încuraja pe broscuţe.

Cursa urma să înceapă. Totuşi, dintre spectatori, nu credea nici unul că vreuna dintre broscuţe va reuşi să ajungă în vârful turnului. Tot ce se auzea erau exclamaţii de genul: „Oh, ce obositor!!! Nu vor reuşi niciodată să ajungă sus!“ Sau: „Nici nu au cum să reuşească, turnul este mult prea înalt!“
 
Broscuţele începură să abandoneze … Cu excepţia uneia singure, care se căţăra vioaie mai departe …
Spectatorii continuau sa strige : „E mult prea obositor! Nu va putea nimeni să ajungă sus!“
Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau… Doar una singură se căţăra consecvent mai departe. Nu voia cu nici un chip să abandoneze!
În final renunţaseră toate, cu excepţia acelei broscuţe care, cu o imensă ambiţie şi rezistenţă reuşi să ajungă singură în vârful turnului.
După aceea, toate celelalte broscuţe şi toţi spectatorii au vrut să afle cum a reuşit broscuţa să ajungă totuşi în vârf, dupa ce toate celelalte se văzuseră nevoite să abandoneze cursa.
Unul dintre spectatori se duse la broscuţă să o întrebe cum de a reuşit să facă un efort atât de mare şi să ajungă în vârful turnului.
Aşa s-a aflat că… broscuţa învingătoare era SURDĂ!!!
 
Morala?
Nu asculta niciodată de oamenii care au prostul obicei de a fi întotdeauna negativi şi pesimişti… fiindcă ei îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet!
Gândeşte-te mereu la puterea cuvintelor, căci tot ceea ce auzi sau citeşti te influenţează în ceea ce faci!
Prin urmare , FII MEREU… OPTIMIST!
Si, mai ales, fii pur şi simplu „SURD“ când cineva îţi spune ca nu-ţi poţi realiza visurile!”

Mica poveste de familie

Standard

Sa scrii despre copilarie este cel mai usor! Nu cred ca exista om, care sa

nu aibe vreo snoava de povestit, vreo nazbatie, pe care a facut-o cu inconstienta in copilaria lui.

Eu am fost un copil tare nebun. Am crescut cu strabunica mea, o femeie dintr-o bucata, nici prea prea, nici foarte foarte…pacat ca acum memoria mea este cam golita de amintirile ei, insa da…ea are ceva de povestit, ea a avut istorii.

Nascuta fiind in  1916, exact in timpul razboiului..va dati seama. A fost o vrednica croitoreasa in Rosiorii de Vede si a fost casatorita de doua ori. Prima ei aventura in ale iubirii, a avut-o cu un arendas grec…daaa…sunt din neam de greci, asa cum ii placea ei sa spuna. Cine ma vede pe mine atat de blonda, nu va crede in veci asta! Eii, ea fiind o femeie frumoasa foc, o creola cu parul negru taciune si ochii la fel de negri si de isteti, privirea agera si atenta la orice. Avea un par lung si frumos, impletit in doua cozi si…asa cum era moda pe atunci, cozile si le lega la spate, intr-un fel de coada unica mai groasa, dar legata cu un fel de funde facute din in.

Iubind arendasul si fiind mereu certata de mama ei, ca nu e bine, ca ala nu e om si ca e grec deh…nu roman!!! si ca asa si pe dincolo, ca toate mamele, care se pun de-a curmezisul, cand vine vorba de dragostea odraslei. Ce s-a gandit Elionora mea (acesta fiind numele ei)…sa se ascunda intr-un cotlon si sa-si taie o coada, in semn de protest! Aoleu…cand a vazut-o mama ei, sa o omoare si nu alta. In acele vremuri era musai sa ai par lung (cum de fapt este si normal la o femeie), musai impletit in cozi…parul scurt era ceva de nedefinit, o batjocura!

Nu a fost chip sa o induplece pe mama…asa ca…arendasul a furat-o de acasa, de la parinti! Pur si simplu, a luat-o cu el si asta a fost tot…au fugit in alta parte, s-au ascuns si s-au iubit, cu off-uri multe si nabadai…pana cand a venit pe lume bunica mea. Fiind neam de greci, au botezat-o Elefteria (libertate). Nitel belsug, un pic de munca si trece timpul. Se prapadeste bietul grec si draga mea strabunica, ramase singurica cu un copil destul de mic, fara de ajutor si in voia sortii.

Intamplarea sau soarta..asa cum se spune, a facut ca ea sa intalneasca un alt barbat…pe Ion macelarul. Eiii si ce viata buna a inceput sa duca. Ii trimitea acasa, tot ce-i dorea inimioara, aveau de toate , aveau iubire si intelegere. Elefteria crestea frumos, era atat de frumoasa, mladioasa…ca o trestiuca. Cu o piele alba si pura, un par negru lucios, aproape albastru. Insa era o fiinta retrasa, cuminte…prea cuminte. Stinghera si linistita. Bunia Elionora (asa o alintam noi nepoatele), spunea mereu ca, e o “coabe fata asta”. Ea o trimitea la macelar, cu bilete in care ii specifica ce doreste sa-i aduca acasa, ce bucatele si ce era mai bun si mai ales…iar Elefteria mergand pe langa garduri, ascundea biletelele intre uluci..si ajungeala Ioncu mainile goale “ nu ti-a dat maica-ta un bilet?  “Pai…nu” sau “pai…l-am pierdut” sau “pai…l-am scapat pe jos”. Ea nu vroia niciodata sa manance carne…mereu cerea fasole…spre disperarea Buniei…”asta mereu a cobit, fa!” si foarte repede s-a stins si macelarul…asa a ramas vaduva Elionora Bunia, pentru a doua oara. Pe acea vreme carnea era semn de bunastare..nu oricine isi permitea sa manance carne.

Fiind inca tanara si frumoasa, a fost indelung curtata, insa ea nu a mai dorit inca o casatorie. Mereu spunea ca “nu are noroc si pace!”. Ramanand singura a fost nevoita sa munceasca, sa lucreze croitorie si sa o invete aceasta meserie si pe Elefteria. Si asa erau ele doua croitorese. Dupa putinele amintiri, pe care le mai am eu…din povestile ascultate cu mare drag, in copilarie, tin minte ca venise razboiul, nu aveau ce sa manance, era foamete mare.

Dupa spusele ei, o intamplare a marcat-o. stateau intr-o casuta din periferia Rosiorilor, fiind singure in casa si moarte de foame, aud strigate la poarta. Cand ies sa vada cine este, la poarte sedea un barbat tanar, necunoscut si foarte frumos. Acesta zambea la ele si le-a oferit o paine mare, rotunda si coapte bine. Au iesit amandoua si au luat painea tremurand de emotie. L-au blagoslovit pe om, l-au invitat sa intre si s-a manance cu ele din paine, insa acesta a plecat, in necunoscut, asa cum a venit. Nimeni nu stia cine este, de unde vine si unde s-a dus. Bunia mea, de atunci incolo, de cate ori spunea povestea asta, avea intiparit in memorie, ca acel om a fost Dumnezeu. Eu copil fiind, am acultat de multe ori, aceasta intamplare, chiar o puneam sa-mi mai povesteasca odata, imi inchipuiam painea aceea gustoasa, calda, cu coaja aramie si crocanta. De atunci incoace, cand cineva imi vorbeste de paine, ma gandesc la acea paine. Asa am conturat-o eu in mineta mea de copil si asa mi-a ramas tot acolo si acum.

Elefteria ajunsese fata de maritat. Era frumoasa tare si curtata de multi baieti, care mai de care. Dar Bunia, nici nu vroia sa auda!!! Ea trebuia sa se marite “bine” sa le scape de saracie si sa ajunga cineva, neam de boier!!!

Si uite asa, din vorba in vorba…a ajuns petia la urechile lui Tataitzu (Ionel). Ionel era un domn, desi era un biet si amarat fochist. Mai fusese casatorit…ba! Chiar mai avea doi copii din prima casatorie. Insa fosta si copii stateaula Hunedoara, locul lui de bastina. Insa Ionel a venit in Bucuresti sa-si caute norocul. Avea 34 de ani, statea cu chirie in niste camarute din Pantelimon. A auzit el cum, necum…cala Rosiori, e o fata de maritat, cuminte, frumoasa, fata mare! Norocul lui a fost ca in acea perioada a castigat o suma frumusica de bani la loterie. Pai ce s-a gandit el, prezentabil era, era om “de lume”, ii placeau fineturile…si din banii castigati s-a elegantit si s-a aranjat, cu sase costume de haine, camasi elegante si pantofi pe masura. A plecat in petitla Rosiorisa-si gaseasca mireasa pe Elefteria mea. Ea avand in acea vreme, cam 20 de ani.

Ajuns acolo ferchezuit, parfumat, barbat frumos, blond, cu ochii albastri, inalt si bine…Bunia  a cascat niste ochi!!! I-a placut, el fiind un domn, un elegant…s-a dat mare la soacra in fel si chip. La fiecare vizita, Tataitzu isi schimba costumele lui cele noi si camasile si tot felul. Arata ca din reviste. Azi asa,maineasa…Bunia a fost cucerita! “Gata maica..asta e al tau!” aoleu..tragedie…Elefteria nu il vroia si pace…ea era indragostita de un baiat de pe acolo…dar nu a fost chip, ca Bunia sa fie induplecata. Saraca de ea, a cazut in capcana falsei avutii…si uite asa si-a maritat odorul cu Ionel Tataitzu.

Au venitla Bucuresti…si cand colo, ce sa vada..saracie, camarute mititele dar frumos ordonate, Tataitzu fiind un mare tipicar, curat si foarte ordonat. Nu tu boierie…ci doar niste costume chic, asezate in sifonier.

Ce sa mai faca…au dus viata asa cum s-a putut, sa fi fost iubire…sa fi fost ceva dragoste, nu stiu nici acum. Ceea ce am vazut atunci, fiind prea mica nu le-am inteles atat de bine. Nici eu nu stiam la acea vreme, cum ar fi o viata normala de familie. Dar asta ar fi o alta poveste…poate o voi scrie tot aici, inca nu stiu.

Cert este ca acesti bunici ai mei, au avut cinci copii, din care doi s-au prapadit de mici. Ceilalti trei fiind mama Rodica, matusa mea Nina si unchiul meu Puiu (Goitza, cum era alintat in familie).

Mitzuna (asa am botezat-o noi nepoatele pe Elefteria), nu stia sa faca nimic in casa, nu stia sa gateasca si nici curatenie nu stia. Mereu Bunia a protejat-o…ca sa se marite bine, sa fie fina si eleganta. Dar Tataitzu facea totul, el facea de mancare, el facea curatenie. Au deschis in camaruta din fata casei o tutungerie…iar Mitzunica vindea acolo fel de fel. Am si acum amintiri cu acel “debit”…eu fiind asezata pe tejghea, simt in nari mirosul de tutun si vizualizez o dusumeaua de culoare maron inchis, lucioasa si curata. Cred, dar nu sunt convinsa ca, ma ruga Mitzuna sa omor muste cu o paleta. Si mai era agatata de tavan, un fel de banda lipicioasa, care atragea mustele. Acestea fiind lipite acolo, imi provoca repulsie, cand le vedeam. Cat sunt de ciudate amitirile copilariei…ai fi tentat sa crezi, ca iti aduci aminte numai frumuseti, povesti cu printi si printese…

Ca sa inchei povestea, sau sa o inchei acum si sa o continui alta data…Tataizu s-a imbolnavit, a facut o congestie cerebrala si a stat imobilizat zece ani de zile. Aveau stransi bani si au cumparat un apartament foarte frumos, in cartierul Balta Alba. O zona frumoasa in spatele Policlinicii Titan. Eu si verisoara mea Oana, am petrecut ceva timp din vacante acolo la ei. Mergeam in parcurile din zona si ne jucam toata ziua. Dar eu, eu cel mai mult stateamla Buniamea cea draga

De fapt eu am fost crescuta de Bunia, incepand cu varsta de sase luni am vazut lumina ochilor la ea in camaruta din Foisorului…am uitat sa va spun ca dupa casatoria Elefteriei a parasit si ea Rosiorii si s-a mutat in Bucuresti, intro camaruta din Foisorului, unde a locuit pana cand a inchis ochii. Si acum, gandindu-ma la ea, plang si simt un dor de ma seaca. Simt in adancul inimii, fara sa-i fac o ofensa mamei, ca Bunia a fost cea mai importanta persoana in viata mea…asa cum era ea…mai de mahala…era o femeie buna si ma iubea atat de mult. Eu am pierdut rasfatul in viata asta…odata cu pierderea ei. De atunci nimeni nu m-a mai rasfatat asa.

Si uite asa, intr-o zi s-a prapadit Tataitzu…iar dupa cativa ani s-a prapadit si Mitzuna…dupa ei, la scurt timp s-a dus si Puiu, unchiul meu…iar mama si sora ei s-au instrainat.

Fara a fi trista, incetand a plange…ma bucur in sufletul meu ca i-am avut pe toti, asa cum au fost ei…au fost familia mea.