E bine să taci, dar e bine să și spui ce ai pe inimă. Felul cum o spui însă, te definește și îți poate oferi și atingerea scopului urmărit. Tăcerea este de aur, recunosc, dar și cuvintele sunt aurite…unele doar poleite, iar altele de-a dreptul din aur masiv.
Nu este bine să taci totdeauna, tăcând prea mult, aduni, cumulezi. Toată arta conversației, este să știi cum să înşiri cuvintele, cum să le articulezi, cum să le pronunți, tonul vocii. Să-ți iasă propozițiile din gură ca un șuvoi plăcut, luminos, călduros…să strălucească lin, fără să orbească pe bietul interlocutor, care este ținta șuvoiului tău până la urmă, nu?
În funcție de scopul dorit a fi obținut, poți folosi vechea tehnică „vorba dulce mult aduce” dar, DAR să fii sincer! Acesta este tot secretul. Nu este necesar să 
introduci limba în borcanul cu miere…ci „mierea” să curgă natural și din sufletul tău deschis, onest. Cel care te ascultă simte, percepe totul de la sine, el știe când practici actul 3, din vreo piesă la scenă deschisă cu casa închisă.. și simte și dacă sufletul tău, iese afară din trup, prin cuvinte. Ştie întotdeauna…mai ales dacă este MAMA.
Secretul convingerii de orice natură, este sinceritatea. Mai ales când dorești să obții iertarea…să cureți niște răni provocate chiar și fără bună știință, rezultatul este tragic și atunci când habar nu ai, de ce ai facut aia..sau ailaltă…trebuia să știi ce faci. În special când este vorba de cea mai dragă ființă din lume, MAMA.
„Meseria” de mamă este unică în lume, full-time, ea nu are nevoie de Curriculum Vitae…ea nu este niciodată în căutare de alt job, nu se înverșunează să fie promovată, nu întârzie niciodată când ai nevoie de ea, este mereu lângă tine, nu trebuie să o cauți, nu umblă după semnături, nu cere rapoarte, nu vrea certitudini…ea nu demisionează. Dar ea suferă… și plânge, plânge mai ales în interior, fără să-i vezi lacrimile. Ea nu vrea să te înduioșeze…ea vrea doar să fii fericit și aşa este și ea fericită.
De ce noi credem implicit, că MAMA nu are nevoie de cuvinte, că ea înțelege de la sine..că nu mai trebuie convinsă, pentru că știe. Că este banal să-i tot spunem cât de mult o iubim…să știm că ea este oricum acolo pentru noi și că nu mai este nevoie să-i oferim o îmbrățișare fără a fi ziua ei, sau Crăciunul. Ne gândim mai des la ea, atunci când avem nevoie de ea, când vrem să ne ajute, când îi cerem în sfârșit sfatul..dar numai la necaz? Păi cine iți este cel mai credincios prieten de pe pământ?
De ce o supărăm pe MAMA și apoi credem că un simplu „iartă-mă” este suficient, că ea se ridică din locul unde ai coșcovit-o cu apăsarea ce i-ai pus-o pe umeri… și să o ia de la capăt, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Cum aş putea să spăl din inima mamei mele, toate supărările provocate, ce detergent să folosesc? Cu ce clor să albesc petele, care deși spălate aprig, au rămas tot îngălbenite…pete pregnant intrate în pânza sufletului, alb și pur de MAMĂ, care rămân acolo veșnic, deși ea zâmbește și spune că „a trecut”…de ce plâng și sunt neputincioasă?
Mamele vor fapte, nu vorbe…am supărat-o pe mama și sufăr. Dar ea suferă mai
tare decat mine și asta este mult mai dureros…
Cum să adun lumina din soare și să o pun mamei mele dinainte…căci ea nu are nevoie de aceasta..ea vrea doar ca eu să luminez prin mine, pentru ea. Oare pot?
Acasa la Claudia 