Arhive pe categorii: Regula nr. 4 Colaborati cu inevitabilul

Ia lucrurile asa cum sunt

Citat

„Cu excepția răstignirii lui Isus, cea mai faimoasă scenă a morții din toată istoria a fost moartea lui Socrate. Încă zece mii de secole de acum înainte  oamenii vor citi și vor prețui descrierea nemuritoare pe care i-a făcut o Platon – unul dintre pasajele cele mai frumoase și mai impresionante care au fost scrise vreodată.  Anumite personaje din Atena – geloase și invidioase pe bătrânul Socrate, cel care umbla desculț – au emis acuzații împotriva lui, l-au judecat și l-au condamnat la moarte. Temnicerul, prietenos, dându- i lui Socrate cupa cu otravă, a spus: „Încearcă să faci ușor ceea ce este necesar să se întâmple . Astfel a făcut Socrate. A înfruntat moartea cu un calm și o resemnare ce au atins limita divinității.”

Text extras din cartea „Lasă grijile, începe să trăiești” Dale Carnegie

socrates„Sfârșitul lui Socrate a beneficiat foarte probabil de un tratament hollywoodian din partea cronicarului său, Platon. Şi asta deoarece moartea – provocată fost marcată nu doar de o paralizie motorie evolutivă, după cum a consemnat Platon, dar și de o stare puternică de greaţă, de vomă și de convulsii – aspecte neplăcute, ce nu se regăsesc niciunde în descrierea lui Platon, referitoare la sfârșitul vieții prietenului și învățătorului său, “cel mai înțelept, mai drept și mai bun”.

Socrate, primul din trioul de aur – alături de Platon și Aristotel – al filozofilor greci, nu a scris nimic despre gândurile sale. Toate informațiile referitoare la personalitatea, doctrinele și moartea sa provin, în principal, din dialogurile lui Platon. Imaginea lui este cea a unui filozof robust și agreabil, cu nasul lat, ale cărui învăţături morale au pătruns conștiințele compatrioților săi  Deși avea o soție și trei fii, el pare să-și fi petrecut tot timpul pe străzile  în piețele și în gimnaziile Atenei, ținându le tinerilor promițători cursuri de politică, poezie și de acel timp propriu de autoanaliză, surprins în celebra avertizare: “ Cunoaște-te pe tine însuţi”.

Învățăturile sale au fost cele care, în anul 399 i.Hr., l-au adus într-o situație conflictuală fatală cu autoritățile statului. Mai precis, el a fost dat în judecată pentru “impietate” sub două capete de acuzare: “coruperea tinerilor” și “neglijarea zeilor slăviți de cetate și practicarea unor inovații religioase”.

Acuza de corupere a tinerilor atenieni formulată împotriva lui Socrate, nu avea implicații sexuale. Coruperea consta în faptul că, Socrate îi învăța pe adolescenți să pună sub semnul întrebării ințelepciunea părinților lor și a liderilor societății ateniene, fapt cu mult mai grav. Iar când oracolul din Delfi a anunțat că nici un bărbat “nu este mai înțelept decât Socrate”, membri de frunte ai societății ateniene, au fost cuprinși de dispreț și de invidie. Politicienii cetății doreau exilarea filozofului – același lucru pe care-l doreau și multi părinţi –  însă nimeni nu dorea să-l ucidă, deoarece o asemenea măsură l-ar fi făcut – și l-a făcut – un martir în ochii adepților săi devotați. Totuși  inţeteptul Socrate a știut cum să-și pună în scenă o moarte memorabilă.

Procesul său s-a desfășurat în faţa unui număr de 501 jurați  care aveau și rolul de judecători (numărul impar excludea posibilitatea unui verdict nedecis). Filozoful în vârstă de 70 de ani – care ura ipocrizia, detesta oportunismul și îmbrățișase un mod de viaţă virtuos, trăind în acord cu legile naturii – a fost găsit vinovat și pus să aleagă între exil și moarte. El a considerat exilul  drept o umilire. El predicase importanța legii, iar acum că legea îl declara vinovat – pe drept sau pe nedrept – a argumentat că singura hotărâre onorabilă este moartea. A nu i se lua viaţa, a spus el, ar fi o crimă împotriva statului.

El și-a petrecut ultima zi acasă, răspunzând întrebărilor filozofice pe care i le-au pus prietenii. Pe la apusul soarelui s-a îmbăiat  pentru a evita “ca femeile să fie nevoite să mă spele după ce mor”.  Soția sa, Xantipa, și fii săi au fost primiți în încăperea sa pentru a-și lua rămas bun de la el, apoi și a reluat cu discipolii conversația despre soarta sufletului uman, un subiect potrivit în circumstanțele respective. El a încercat să-i îmbărbăteze  argumentând că moartea este un lucru bun, nu rău.

La apariţia călăilor numiți de tribunal ce veniseră ca martori, Socrate a poruncit: “Să mi se aducă otrava dacă este amestecată deja, dacă nu, să o amestece”.

Unul dintre călăi i-a oferit cucuta. “Ei bine, prietene“, a spus Socrate, “trebuie să te întreb  de vreme ce ai experiență în această privinţă, ce ar trebui să fac.”

“Nimic”, i-a replicat bărbatul  “doar să te plimbi după ce ai băut o până când simți o greutate în a-ți mișca picioarele, iar, apoi, dacă te întinzi pe pat, otrava își va face singură efectul.”

Rugându-se zeilor, povestește Platon în Phedon, Socrate a dat amestecul pe gât. Discipolii săi au izbucnit în lacrimi, iar filozoful a rămas uimit: “Ce faceți  oameni buni? Motivul principal pentru care am gonit femeile a fost acela de a fi scutiți de astfel de neplăceri,  căci am auzit că un bărbat trebuie să moară într o liniște solemnă. Aşa că vă rog să vă țineți firea.”

Socrate a început să se plimbe prin încăpere.  Curând  simțind cum paralizia musculară îi urca prin picioare și i se răspândește în corp, el s-a întins pe pat și și-a acoperit faţa cu un cearceaf.  El nu murise, iar gestul, probabil o delicatețe fictivă folosită de Platon, servea cel putin simbolic ascunderii greței,  stării de vomă și convulsiilor provocate de intoxicarea prin cucută.

Unul dintre călăi îi ciupea periodic membrele, iar Socrate afirma că nu simte nimic. Când prietenul său Criton l-a întrebat pe filozoful muribund cum vrea să fie înmormântat, Socrate a răspuns: “Oricum doriți voi, potrivit obiceiurilor noastre. Insă ţine minte, Criton, nu pe mine mă veți îngropa, ci doar trupul meu. Eu voi fi plecat.”

Însă el nu a plecat imediat. Când paralizia i-a ajuns în zona inghinală, el și a scos capul de sub cearceaf și i-a spus lui Criton: “Îi datorez un cocoş lui Asclepios; poți să-l răsplătești tu?” Asclepios era zeul grec al vindecărilor și medicinei, și se crede că Socrate dorea să-i mulțumească astfel că îl vindecase chiar de viaţă.

Criton i-a răspuns  “Se va face”, apoi, l-a întrebat pe filozof dacă mai dorește să comunice un ultim gând, însă nu a primit nici un răspuns.

Descrierea unei morți calme și lipsite de durere ce trebuie să fi fost nici liniștită  nici fără suferință, a fost cu siguranță omagiul final al lui Platon pentru bunul său prieten.”

sursa: Charles Panati, Cartea sfârșiturilor

„Încearcă să faci ușor ceea ce este necesar să se întâmple ” Aceste cuvinte au fost rostite cu 399 de ani înainte de nașterea lui Hristos; dar lumea de astăzi  plină de griji, are nevoie de ele mai mult decât oricând: „Încearcă să faci ușor ceea ce este necesar să se întâmple”

Poţi?

Este interesant să știm că:

„Filosoful antic grec Socrate (469-399 î.Hr.), care a plătit cu viaţa pentru învăţătura şi activitatea sa neconformistă, a fost achitat după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia. De data aceasta, inculpatul, care din motive evidente nu a putut să fie prezent la proces, a fost reprezentat de zece avocaţi şi apărători ai drepturilor omului, după cum a relatat sâmbătă France24.Procesul, desfăşurat la fel ca în Antichitate la Atena /în 399 î.Hr./, nu a fost lipsit de celebra ironie socratică, dar verdictul a fost altul.

Rejudecarea procesului a fost organizată de Fundaţia Onassis. De această dată, Socrate a fost judecat de un complet compus din zece cunoscuţi judecători din Marea Britanie, Franţa, SUA, Elveţia şi Grecia, bucurându-se de 866 de spectatori.

Părerile judecătorilor s-au împărţit în mod egal: ceea ce, potrivit legilor din Atena antică, înseamnă achitarea inculpatului. Printre spectatori, 584 au declarat că filosoful a fost nevinovat şi numai 282 l-au considerat culpabil. Astfel, Socrate a fost achitat.”

Încearcă să faci ușor ceea ce este necesar să se întâmple

Citat

„Putem să înduram dezastre și tragedii și apoi să triumfăm asupra lor – dacă n-avem încotro  Putem crede că nu suntem în stare, dar resursele noastre interioare sunt surprinzător de mari și ne vor ajuta să o scoatem la capăt ; trebuie doar sa le folosim.  Suntem mai puternici decât credem.

orbRăposatul Booth Tarkington spunea mereu: ” Aş putea accepta orice mi-ar rezerva viaţa, în afară de un singur lucru: să orbesc. Asta nu aş putea îndura.”

Apoi, într-o bună zi, pe când avea șaizeci și ceva de ani, Tarkington s-a uitat la covorul de pe podea. Culorile erau estompate și neclare. Nu putea desluși modelul. S-a dus la un specialist. A aflat tragicul adevăr  își pierduse vederea.  Un ochi era aproape orb; celalalt avea să-i urmeze. De ce se temuse mai mult nu a scăpat.

Şi cum a reacționat Tarkington la acest : ” cel mai rău dintre toate relele posibile”? Şi-a spus oare: „Asta e! Asta mi-a fost sfârșitul ? Nu, ci, spre propria-i uimire, s-a simțit destul de vesel. A fost în stare chiar să glumească pe acestă temă. Petele mici care i se puneau pe ochi îl deranjau, îi pluteau prin faţa ochilor și îi întunecau vederea. Iar când o pată mai mare îi acoperea ochii, el spunea: „Salut! Ia uite-l iarăși pe tataie! Unde s-o duce în dimineața asta minunată?”

Cum să poată soarta să învingă un astfel de spirit? Răspunsul este:nicicum! Când s-a lăsat de tot întunericul, Tarkington a spus: ” Am descoperit că pot accepta pierderea vederii aşa cum pot accepta orice. Dacă mi-aş fi pierdut toate cele cinci simțuri  știu că aş fi putut trăi în continuare în interiorul minții  Pentru că în minte vedem și în minte trăim, fie că o știm sau nu.”

În speranța că-și va recăpăta vederea, Tarkington a trebuit să treacă prin mai mult de douăsprezece operații în decursul unui an. Cu anestezie locală! S-a apucat să blesteme? Știa că asta are de făcut. Știa că nu se poate sustrage, aşa că nu-și putea alina suferința decât acceptând-o cu graţie. La spital, a refuzat un salon privat și a mers într-un salon comun, unde putea fi alături de oameni ce aveau și ei necazuri. A încercat să le ridice moralul. Iar când a fost nevoit să se supună operațiilor repetate – deplin conștient de ceea ce i se făcea la ochi – a încercat să-și amintească de cât de norocos era. „Ce minunat! spunea. Este minunat că știința a avansat într-atât, încât are capacitatea de a opera un organ atât de delicat ca ochiul uman.”

Un om obișnuit s-ar fi prăbușit nervos dacă ar fi trebuit să suporte douăsprezece operații și în plus orbirea. Dar Tarkington a spus ” Nu aş da această experiență pe una fericită.” Experiența îl învățase să accepte. Îl învățase că nimic din ceea ce îi poate aduce viaţa nu i-ar fi depășit puterea de a îndura. Îl învățase că, după cum spunea John Milton, „Nu este îngrozitor să fii orb, este îngrozitor doar să nu fii în stare să înduri orbirea.”

Dacă blestemăm și ne împotrivim și ne lăsăm cuprinși de resentimente, nu vom schimba inevitabilul; dar ne vom schimba pe noi înșine.

M-am ocupat de vite vreo doisprezece ani; dar nu am văzut niciodată o vacă de Jersey făcând temperatură din cauză că pășunea era pârjolită de secetă sau din cauza lapoviței și a frigului, sau pentru că prietenul ei acorda mai multă atenție altei juninci. Animalele înfruntă noaptea, furtunile și foamea cu calm; aşa că nu au niciodată depresii nervoase și nu fac ulcere stomacale; și nu înnebunesc. ”

Iată ce le-a spus Epictet romanilor: „Există o singură cale spre fericire și anume să încetăm să ne facem griji pentru lucrurile care se află dincolo de puterea voinței noastre .”

Rugaciune scrisa de doctorul Reinhold Niebuhr:

„Dă-mi Doamne, seninătatea

Să accept lucrurile pe care nu le pot schimba,

Curajul de a le schimba pe cele pe care pot;

Şi înțelepciunea de a le deosebi.”

Regula nr 4: Colaboraţi cu inevitabilul”

Extras din cartea „Lasa grijile, începe să trăieşti” Dale Carnegie

Eu am fost pusă în această situație : Altă cale nu există! Acceptă situația aşa cum este! Nu ai încotro  Şi vă spun cu mâna pe inimă, că în acele momente am simțit o ușurare imensă..m-am dus la acea  „cumpănă” să-i zicem, destul de riscantă, cu seninătate și totul a mers extrem de ușor ..oare de ce uităm acele momente, mai ales când ne aflăm în faţa unor fleacuri!

De ce omul când se află în situații extreme știe să se adune, să reacționeze cu calm.. și când se află în faţa unor problemuțe de doi lei, își smulge părul din cap? Pentru că nu are educația necesară înfruntării și acceptări oricărei situații apărute..desigur inevitabil în viaţă. Dar poate să învețe  dacă dorește să fie fericit.

Suntem mai puternici decât credem