Arhive pe categorii: ziua 19

în lumea viselor

Citat

Ziua 19 – În căutarea fericirii

Câteodată viaţa unui om se schimbă atât de mult, încât i se arată prin faţa ochilor, momente cuprinse în fel și fel de ferestre, asemenea unei pelicule de film. Fiecare fereastră cuprinde o scenă, un act trăit.

Aş fi preferat să îmi defileze prin faţa ochilor momentele fericite, de care să mă bucur permanent prin retrăirea lor. Dar viaţa nu este mereu fericită. Ajungi să ai și astfel de „revelații”. Cu cât nu vrei și nu îți dorești, cu atât momentele triste își fac loc, se înșurubează ca un sfredel și te supra solicită nervos. Îţi fac nişte găuri filetate de toată ingineria.

S-ar putea spune că, din aceste momente avem de învățat în viaţă. Cred că niciodată nu putem învața totul. Doresc să cuprind și să am capacitatea de a „vedea” viaţa în cea mai crudă realitate a ei.. și totuși trăiesc numai în vise. Pot fi vise frumoase, dar acestea mereu se termină cu „dușuri reci”.  Mă gândesc că eu trăiesc într-o lume de mult trecută, lume în care dragostea era frumoasă și romantică, o lume în care nu exista trădarea și înșelătoria, în care nimeni nu folosea pe nimeni pentru satisfacerea instinctelor primare, în care se spuneau poezii și se presau petale de flori între paginile unei cărți…acolo unde era pasajul de amor înflăcărat.

Realitatea înconjurătoare este plină de „ziduri” reci din beton, în care de multe ori mă izbesc trezită din acele vise frumoase. Mă bălăngănesc prin labirintul rece din beton, cu fila mea de poezie eminesciană într-o mână și cu petala de trandafir, roşu ca sângele, în alta.

Uneori zidurile chiar se mișcă, încercând să mă strângă, să mă forțeze să pășesc odată înainte..”hai fato dragă, dar treci odată…că altminteri te urmărește moartea din urmă și tu nu te mai trezești din vise”. Poate numai primind şuturi în fund de la viață, să fac și eu măcar câțiva pași înainte…

Oamenii sunt oare fericiți trăind în realitate? Poate că nu, este prea real ce se întâmplă în jurul nostru, nu mai sunt basme, nu mai este fantezie, nu mai este poezie…ci doar viața reală, crudă, jungla cea de toate zilele, așa cum este ea. Viață!

Un fel de lanț al slăbiciunilor, în care o femeie aleargă după un bărbat, acel bărbat aleargă după altă femeie, care la rândul ei aleargă după alt bărbat.. și tot așa…se trage la greu cu țigle în cap, dar țiglele cad în capete diferite!!! Asta este cruda realitate!

Vreau o țigla în capul meu, dar și al lui…să fie aceeași țiglă care să lovească doua capete de sex opus, al meu și al lui. Şi mi se spune că ce vreau eu este doar un vis…sau ideal. Oare? Păi nici aşa, nici aşa? Cum e mai bine atunci…realitatea crudă..sau idealul?

Câteodată

Anunțuri