Arhivele jurnalului

Citat

481818_10200587515001195_1820326733_n

 

Revin in articole, vreau sa incep din nou sa-mi scriu impresiile. Am facut deja o pauza mult prea mare.

Sper din suflet sa reusesc sa-mi inving temerile si sa nu ma las influentata de nicio parere…a nimanui.

Multumesc

Revenire

Reclame
Citat

eTata uită

W. Livingstone Larded

„Ascultă-mă, fiule: îți vorbesc în timp ce dormi, cu o mânuță sub obraz și cu buclele tale blonde și umede adunate pe fruntea plină de sudoare. M-am strecurat singur în camera ta. Acum doar câteva minute, pe când îmi citeam ziarul în bibliotecă, am fost înăbușit de remușcări. Am venit lângă patul tău cu un profund sentiment al vinei.

Iată la ce ma gândeam, fiule am fost mereu supărat pe tine, te-am certat pe când te îmbrăcai pentru scoală pentru ca te-ai șters prea repede cu prosopul pe fata. Te-am condamnat pentru ca nu ți-ai curățat pantofii. Am strigat nervos la tine pentru ca ai aruncat pe jos câteva din lucrurile tale.

Te-am considerat vinovat și la micul dejun. Vărsai băutura, înfulecai mâncarea, îți puneai coatele pe masă. Îți ungeai pâinea cu prea mult unt. Si când te-ai dus la joacă și eu am plecat la slujbă, te-ai întors, mi-ai făcut cu mana și mi-ai spus „Pa, tati!”, iar eu m-am încruntat și ți-am răspuns „Îndreaptă-ți umerii!”.

Apoi a reînceput totul în aceeași după-amiază. Întorcându-mă de la serviciu, te-am spionat; stăteai în genunchi și te jucai cu biluțele. Șosetele îți erau găurite. te-am umilit în faţa prietenilor tai aducându-te acasă cu forța. Șosetele costau bani – și dacă ar fi trebuit sa cumperi, ai fi fost mai atent! Închipuie-ți, fiule, aşa se poartă un tată!

Îți amintești, mai târziu, cum eu citeam în bibliotecă, iar tu ai intrat tiptil, cu o umbră de durere în priviri?

Când mi-am ridicat ochii din hârtie, enervat din cauza întreruperii, ai șovăit în pragul ușii.

„Ce vrei?” m-am răstit.

N-ai spus nimic, dar ai venit în fugă și te-ai aruncat în brațele mele și m-ai sărutat, cu mânuțele tale mici încolăcite în jurul gâtului meu cu atâta dragoste, pe care Dumnezeu însuși ți-a dăruit-o și pe care nici nepăsarea n-o putea ucide. Si apoi ai plecat, tropăind ușor pe scări.

Ei bine, fiule, câteva clipe mai târziu hârtia mi-a alunecat din mâini și am fost pătruns de o groază cumplită. Ce făcuse din mine obiceiul? Prostul obicei de a căuta nod în papură, de a certa – asta era răsplata pe care o primeai fiindcă erai băiat. Nu că nu te iubeam; dar ceream prea multe de la anii tai fragezi. Îmi stabilisem drept criteriu propria-mi vârstă.

Si era atâta bunătate, frumusețe și adevăr în sufletul tău. Micuța ta inimă era la fel de desăvârșită ca zorii ce învăluie triumfător dealurile domoale. Toate astea se adunaseră în impulsul tău de moment de a te năpusti să mă săruți și sa-mi urezi noapte bună.

Nimic altceva nu contează în această seară. Am venit la căpătâiul tău pe întuneric și am îngenunchiat acolo, rușinat!

E o ispășire palidă, știu că n-ai înțelege toate astea dacă ți le-aş spune când ești treaz. Dar mâine o să fiu un tătic adevărat! O să-ți fiu prieten de nădejde, voi suferi cot la cot cu tine și voi râde când râzi și tu. O să-mi mușc limba înainte să te cert. O să repet mereu, ca într-un ritual: „Nu e decât un puști – un băiețel și nimic mai mult.”

Mi-e teamă că te-am tratat ca pe un bărbat. Si totuși, fiule, acum că te văd ghemuit și ostenit în pătuțul tău de copil, îmi dau seama că nu ești decât un copilaș. Până mai ieri te purta mama în braţe și îți odihneai căpșorul pe umărul ei. Ti-am cerut prea mult, mult prea mult.”

„Acest articolaș a fost difuzat în nenumărate emisiuni. In mod destul de surprinzător, l-au folosit atât periodicele colegiilor, cât și revistele liceelor. Uneori, în mod misterios, un articolaș pare să declanșeze un „declic”. Acesta, cu siguranță a făcut-o.”

Extras din cartea „Cum sa te bucuri de viata si de slujba” Dale Carnegie

Tata uită

Citat

Sonetele catre Orfeu

O, bucuria de-a fi făurit, din moale argilă, cu nemăsură!
Nimeni, aproape, n-a ajutat pe cutezătorii dintâi.
Totuşi, oraşe în golfuri s-au ridicat, cu lămâi,
uleiul şi apa, cu toate acestea, chiupuri umplură.

Zeilor, le schiţăm la-nceput contur îndrăzneţ, dar crude
stihiile sorţii ursuze sfarmă-acest vis.
În schimb, ei sînt cei fără de moarte. Ne este permis
să-l ascultăm pe acela, care, la capăt, ne-aude.

Noi, un neam, unul singur prin vremi: nume şi taţi,
mereu tot mai plini cu fiul ce vine,
de care, odată, să fim covârşitor cutremuraţi.
Nouă, nesfârşit îndrăzneţii, timpul întreg ne-aparţine!

Şi doar moartea, ea ştie ce sîntem, tăcut,
Şi ce câştigă mereu, când ne dă cu-mprumut.

 

Sonetul catre Orfeu II,13

Fii înaintea oricărei despărțiri, ca si cum s-ar afla
în urma ta, ca iarna care tocmai sfârșește.
Caci printre ierni, e-o iarna ce-atât te va ierna,
ca inima ti-o-ntrece și supraviețuiește.
Sa mori neîncetat în Euridice –, si suie cântând iară,
si mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat.
Intre cei ce se sting în apunerii tara,
fii un cristal care, sunînd, s-a spart cu sunetu-odat’.
Fii – si cunoaște si a nefiintei stare,
nesfîrsit întemeind launtrica-ti vibrare,
deplin s-o desavîrsesti în aceasta unica oara.Printre uzatele, ca si printre mutele, fara nume,
rezerve ale deplinei naturi, – negraitele sume –
extatic sa te numeri – si numarul fa-l ca sa piara.

 

Sonetele către Orfeu

Citat

judecata_1Oare de ce avem mereu tentația să considerăm că noi suntem cei mai buni, că noi știm totul, că noi am făcut lumea și că tot noi vom stinge și lumina?

Stăteam într-o seară și mă întrebam dacă eu am capacitatea de a delimita binele de rău. Ei bine, nu o am! Poate ceea ce cred eu că e bine, pentru altcineva este un rău de moarte..și tot aşa. Nimeni nu este mai presus de nimeni și nimeni nu poate trăi în locul altei persoane.

Fiecare dintre noi simțim și gândim în felul nostru personal. Desigur că este necesar să fim obiectivi și să nu considerăm că doar dacă rupem piciorul cuiva este un rău, sau dacă îl punem la loc, este un bine.

Răul și binele sunt la fel..ce le deosebește, este umbra, unde cade umbra. Cum conștientizezi când ai făcut un rău..sau un bine. Căci poate consideri că dacă i-ai cumpărat și oferit o pâine unei bătrâne, i-ai făcut un bine. Dar dacă bătrâna are intoleranță la gluten și tu nu știi?

Părerea mea sinceră, este să ne trăim viața pe care o avem, fără să încercăm măcar să o trăim pentru altcineva, în locul altcuiva..sau și mai rău, să-l dăm la o parte și să ne erijăm în solii binelui în viața sa, să îi schimbăm firul ei. NU..lăsați pe fiecare să se izbească de pragul de sus, să-și învețe lecția. Numai așa, fiecare om, copil, bătrân, poate înțelege care îi este sensul ei și poate nici atunci. Unii ajung la 90 de ani și habar nu au și nu-i o rușine, este doar bine dacă se întreabă.

Cine suntem noi aici? De ce am venit? Până la urma am venit pentru noi, nu pentru altcineva, de ce am venit și pentru ce..poate murim și nu vom afla. De ce? Pentru că ne preocupă mult prea mult ce fac alții…

 

„Cand suntem posedati in interiorul nostru, de exemplu in agresivitatea noastra, in sentimentele noastre criminale, sau de asemenea in fascinatia noastra legata de cruzime, toate acestea sunt asa de rele in acest sens. Acum, cand iau toate acestea in interiorul meu, si sunt in acord cu ele ca parti ale mele, atunci acestea stau alaturi de ceea ce este bun in mine, si sprijina acest bine. Cei care sunt doar buni sunt doar jumatati. Cei care sunt doar rai sunt de asemenea doar jumatati. Ambele miscari sunt in propriul nostru suflet.

De aceea in misticismul natural nu exista perfectiune, doar ceva care este mereu in miscare. Ceea ce este perfect nu se mai misca deloc. Deci, orice este creativ este si incomplet, si asa-numitul rau, si, de asemenea, propria noastra vinovatie, sunt parti ale acestei miscari, ale unei miscari mai mari. Cand intalnesc asta in interiorul meu, sunt bun si rau, si ambele in serviciul iubirii, ambele in acelasi timp.”

Bert Hellinger in

Ajutor pentru suflet in viata de zi cu zi,

Scrisori cu aparitie lunara

Februarie 2011

De ce îi judecăm pe alții ?

Citat

where-are-youIncotro?

 

“Incotro sa ma indrept?” Acesta este inceputul unui cantec din Liturghia Germana a lui Franz Schubert.

Cine pune intrebarea asta? Doar o fiinta umana intreaba asa ceva sau, mai precis, un copil neajutorat.

 

Ne putem imagina un animal sau orice alta creatura punand intrebarea asta? In aceasta privinta, nu sunt ei singuri, trebuind sa se apere pe ei? Nu trebuie ei sa stie ce sa faca si unde sa mearga de indata ce protectia mamei lor se opreste? Nu sunt cu totii numiti organisme primitive lasate pe propriile picioare chiar de la inceput? Daca nu, nu pot supravietui.

 

Aceasta inseamna ca sunt mai putin vii, mai putin protejati si mai putin doriti de forta creatoare decat cei care intreaba si se roaga: “Incotro sa ma indrept?” in loc sa riste sa faca urmatorul pas pe cont propriu, oricare ar fi consecintele?

 

Incotro sa ma indrept? Rapunsul: la urmatoarea sarcina. Atunci, actiunea mea ma conduce, intr-o mare masura, deoarece numai participand la urmatoarea sarcina imi traiesc viata. In acest fel, trec la urmatoarea actiune care se cere in acest moment si o fac in asa fel incat lucrurile sa se indrepte spre urmatorul moment.

 

Aceia care se intreaba, “incotro,” stau nemiscati. Viata lor este in asteptare, in loc sa se miste. Iubirea lor este in asteptare in loc sa aiba efect imediat.

 

Cantecul: “Incotro sa ma indrept?” ii este adresat lui Dumnezeu. Ce spune despre Dumnezeu? Implicit in aceasta intrebare este faptul ca El s-a retras, ca El nu tine viata mea in mana Lui, sau nu chiar si nu in intregime. Ascuns in spatele chemarii, este ca Dumnezeu nu este aici tot timpul, in miscarile si actiunile mele de acum.

 

Deci, incotro sa ma indrept? Catre viata – catre viata in toata plenitudinea ei, acum.

 

Atunci, cine sau ce se intoarce catre mine? Viata mea se intoarce catre mine – si Dumnezeu odata cu ea.

Sursa :

Ajutor pentru suflet in viata de zi cu zi

Scrisoarea lunii ianuarie 2011

Bert Hellinger

 

Perspectiva

Citat

lll„Banii sunt energie. Folosesc la ceva. Sunt o energie precedata de ceva, cum ar fi o prestatie care merita sa fie remunerata. Cu cat prestatia este mai importanta, cu atat banii au o mai mare putere, energia lor trebuind sa fie proportionala cu prestatia. Daca banii sunt sub valoarea prestatiei, au putere mai mica. Daca sunt peste valoarea prestatiei, deasemenea, isi pierd puterea. Aceasta demonstreaza ca banii “vor” sa plece; nu vor si nu pot sa ramana.

Acelasi lucru se intampla cand strangem banii, in loc sa facem ceva cu ei sau sa-i cheltuim pentru un serviciu.

 

Cand banii ies din sfera scopului lor, a functiei lor de schimb pentru serviciile prestate, aceea de a ne servi viata noastra si a altora, atunci, ceea ce ramane sunt cifre fara valoare reala. Cifrele isi recastiga valoarea cand atrag o prestatie care cere ceva de la proprietarul acestor cifre, cand sunt folositi intr-un mod prin care servesc viata din nou.  Dar iarasi, efortul si prestatia trebuie sa ii insoteasca. Banii care sunt dati cu imprumut, in loc sa formeze o legatura cu efortul si prestatia umana, se vor pierde. Isi pierd puterea si, apoi, dispar.

 

Banii se misca intr-un ciclu de prestatie si remuneratie, si din nou prestatie si  remuneratie. Acesta este un ciclu de crestere atat pentru prestatie, cat si pentru remuneratie.

 

Fara prestatie si remuneratie adecvata, sau cand banii sunt dati cu imprumut sau aiurea, fara sa aiba o prestatie corespondenta, incepe un ciclu similar. Este un ciclu de pierdere catre pierdere, pana dispare excesul. Banii se intorc de la cer spre pamant.

 

Aceia care dispretuiesc banii ii tin la distanta. Fara bani, ei devin slabi in loc sa fie puternici si raman saraci.

 

Banii raman la dispozitia celor care sunt usor de multumit si moderati cu chletuielile. Vin la acestia cand au nevoie de ei. Raman un sprijin pentru ei.

 

Cei care respecta banii, pot sa-i lase sa-si urmeze cursul. Ei ii tin intr-o lesa lunga, ca pe un caine. Cu atat mai mult se intorc la ei fericiti, cand au nevoie de ei.

 

Uneori, banii se retrag, de exemplu, cand manifestam lipsa de respect fata de un serviciu care ne-a fost oferit si, mai presus de orice, cand manifestam lipsa de respect fata de ceea ce au facut parintii nostri pentru noi. Doar atunci cand onoram efortul si sprijinul lor, rasplata pentru prestatia lor vine spre noi si spre ei.

 

Asa se intampla in general. Cand apreciem ceea ce fac altii pentru noi, adesea fara o rasplata financiara, exista o rasplata si pentru ei si pentru noi. Ei platesc respectul nostru cu mai multa sustinere, fara sa tina cont de efortul pe care trebuie sa-l faca. Fara respectul nostru, eforturile lor ar disparea treptat.

 

Toti banii vin si raman in aceasta lume. In lumea de dincolo de noi, exista o alta moneda. Totusi, felul in care tratam banii in aceasta lume, are efect asupra monedei din cealalta lume, cand luam si dam in mod corect si ii lasam in urma noastra. Cand timpul nostru aici se sfarseste, banii pot ramane in urma noastra. Si-au atins scopul.

 

Pentru cine si pentru ce raman? Cei care ii primesc dupa noi au forta sa-i pastreze? Se reintorc la functia de remuneratie pentru o prestatie sau se transforma intr-o povara, devenind, mai degraba, mijloc de opresiune, decat de recompensa?

 

Ce concluzie reiese din aceste cugetari? Banii se comporta ca un mesager trimis din alta parte. Ei vor ca noi sa-i obtinem pentru a realiza ceva cu ei, si cand timpul lor se termina, vor sa le dam drumul. Noi auzim mesajul pe care acest mesager ni-l aduce si acordam atentie la ceea ce mesagerul cere de la noi in numele stapanului lui, oricare ar fi in cele din urma. Alegerea nu poate si nu trebuie sa depinda de noi.

 

Tratam banii cu devotiune, ca pe o revelatie divina. In acord cu ea, acceptam banii, indiferent ce se asteapta si se cere de la noi. Conform acestei revelatii, felul cum procedam cu banii devine serviciu divin – care serveste viata multora, care serveste iubirea. ”

Sursa :Ajutor pentru suflet in viata de zi cu zi

Scrisoarea lunii ianuarie 2011

Bert Hellinger

Banii

Citat

ddreUnii bărbați confundă politețea cu flirtul..și nu numai ei. Dacă ești politicoasă cu un bărbat, îi răspunzi la „bună ziua” și ești tandră..gata, deja ai ajuns moartă după el! O femeie este tandră, dulce și politicoasă doar pentru că așa este ea, pentru că este educată. Vorbește frumos, spune glume, face complimente..e naturală și deschisă.

Dacă îi acorzi atenție unui bărbat, dorind să fii cât de cât prietenoasă, imediat interpretează că ești „în limbă după el” și încearcă să se apere necontenit, căci îi este teamă de acestă invadare a spațiului personal. În cazul în care ți-a scris și i-ai răspuns cât de inimos posibil, sincer frumos, încercând să aduci o bucurie într-o conversație, imediat este interpretat gestul tău ca fiind unul de drăgosteală.

La fel se întâmplă și femeilor, unora dintre ele, dacă un bărbat le-a ridicat o batistă căzută din poșetă, acesta cochetează deja cu ea. În cazul în care i-a dat like pe facebook la pozele în care apare ea, deja flirtul e la el acasă, dacă le-a mai făcut și câte un comentariu nevinovat, doar așa din politețe, urmează clar invitația la cafea, dacă nu cumva o cerere în căsătorie! O confuzie pe cât de banală, pe atât de dăunătoare.

„Nu orice zboară se mănâncă”.

Nu mai interpretați cuvintele ci lăsați-le să curgă de la sine. Nu catalogați deja o relație încă de la primul salut. Dacă e să fie ceva..sigur va fi, dacă nu, nu va fi nimic. Nu vă mai mințiți singuri cu ceva ce poate nu există, ci încercați doar să vă bucurați de comunicare. Este mare lucru să poți vorbi cu cineva, să îți poți împărtăși trăiri, bucurii, ba chiar tristeți sau banalitățile de zi cu zi. E mare lucru să poți transmite ceea ce simți, fără să te gândești dacă celălalt merită sau nu, dacă te înțelege sau nu, sau dacă există vreo consecință la acest fapt. Așa cum m-a învățat odată un prieten bun „nimic în viață nu e după merit”.

Dacă o fată oferă un răspuns prietenos, la un salut la fel de prietenos, e doar prilej de bucurie, de bunăvoință, care deschide ușa unei prietenii, fie ea doar la nivel de conversație. Pai unde mai întâlnești un om care să te asculte cu adevărat, mai ales unul care să-ți și răspundă! Unde mai întâlnești pe cineva care să-ți asculte problemele, fără să te judece, fără să-ți facă observații..ba chiar să te susțină necondiționat? Acesta este preludiul unei prietenii sincere și deschise. Puțini se pot lăuda că au în jurul lor asemenea oameni. Nu le mai faceți zile fripte cu drăgosteala..căci nu trebuie să cautați ceva acolo unde nu este, ci doar să luați lucrurile așa cum sunt ele.

Pentru o clipă să ne oprim, să observăm, să înțelegem. Replica lui Dem Radulescu dintr-un film romanesc (Eu, tu si Ovidiu), atunci când a fost prins de soție, cu o alta femeie într-o poziție compromițătoare, sună cam aşa „Elvira, ceea ce vezi nu este adevărat” spune multe, căci foarte des am întâlnit situații în care aparenţele înșeală. De ce să ne înșelăm și noi?

 

Atunci când cineva îți spune „Nu vreau să te fac să suferi..ar fi păcat” îndepărtați-vă cu demnitate, acea relație este sortită eșecului. În cazul în care ar fi fost vorba de o relație amoroasă.

Când cineva îți spune „Ești prea bună, sau prea bun pentru mine, nu te merit” Fugi cât te țin picioarele, bagă în viteza a cincea..căci este un adevăr! Chiar ești prea bună sau prea bun! Nu mai încerca să înțelegi, să despici firul în patru, îți consumi energia utilă. Mai bine mănâncă o ciocolată neagră pe o bancă într-un parc și citește romane. Este de un folos mai mare.

Zi de zi ne amestecăm între fel și fel de oameni, unii ne plac, alții sunt munți de antipatie. Părerea mea este să căutam locul și grupul în care ne simțim bine, în care ne încadrăm. Degeaba luptăm împotriva curentului încercând să ne facem plăcuți de unii sau de alții. Nu este în interesul nostru, cine nu ne înțelege, e clar că nu ne apreciază oricâte eforturi am face. Și la urma urmei..de ce să le facem? Pentru cine? Doar nu suntem actori să ne jucam rolurile. Suntem oameni, așa cum suntem noi. Să fim fericiți dacă ne descoperim felul de a fi și să ne mulțumim cu el. Nu promit integrarea în gașcă..dar promit mulțumirea de sine, ea nu va întârzia să apară.

Nu vreau să repet ce s-a mai scris de mii și milioane de ori, ci doar să evidențiez un fapt cât se poate de real și chiar de clar: suntem unici, nimeni nu mai este ca noi și nici noi ca nimeni. Ce-ar fi dacă am specula puțin acest aspect și ne-am trăi viața noastră reală..cea de toate zilele, fără să mai încercăm să fim fanfaronii nimănui?

 

 

Cu ce ochi privim?