Arhive pe categorii: Mihai Eminescu

Cele mai „simtitoare”poezii citite de mine.

Citat

 

 

 

 

LUCEAFARUL

A fost odata ca-n povesti

A fost ca niciodata,

Din rude mari împaratesti,

O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti

Si mândra-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinti

Si luna între stele.

Din umbra falnicelor bolti

Ea pasul si-l îndreapta

Lânga fereastra, unde-n colt

Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari

Rasare si straluce,

Pe miscatoarele carari

Corabii negre duce,

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorinta-i gata;

El iar, privind de saptamâni,

Îi cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui si inima

Si sufletu-i se împle.

Si cât de viu s-aprinde el

În orisicare sara,

Spre umbra negrului castel

Când ea o sa-i apara.

Si pas cu pas pe urma ei

Aluneca-n odaie,

Tesând cu recile-i scântei

O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept

Copila sa se culce,

I-atinge mânile pe piept,

I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis

Pe trupu-i se revarsa,

Pe ochii mari, batând închisi

Pe fata ei întoarsa.

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura-n oglinda,

Caci o urma adânc în vis

De suflet sa se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspina:

O, dulce-al noptii mele Domn,

De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blând,

Alunecând pe-o raza,

Patrunde-n casa si în gând

Si viata-mi lumineaza!

El asculta tremurator,

Se aprindea mai tare

Si s-arunca fulgerator,

Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut

În cercuri se roteste,

Si din adânc necunoscut

Un mândru tânar creste.

Usor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Si tine-n mâna un toiag

Încununat cu trestii.

Parea un tânar voievod

Cu par de aur moale,

Un vânat giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii

E alba ca de ceara

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie-n afara.

Din sfera mea venii cu greu

Ca sa-ti urmez chemarea,

Iar cerul este tatal meu

Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta sa vin,

Sa te privesc de-aproape,

Am coborât cu-al meu senin

Si m-am nascut din ape.

O, vin! odorul meu nespus,

Si lumea ta o lasa;

Eu sunt luceafarul de sus,

Iar tu sa-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean

Te-oi duce veacuri multe,

Si toata lumea-n ocean

De tine o s-asculte.

O, esti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arata,

Dara pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,

Lucesti fara de viata,

Caci eu sunt vie, tu esti mort,

Si ochiul tau ma-ngheata.

Trecu o zi, trecura trei

Si iarasi, noaptea, vine

Luceafarul deasupra ei

Cu razele senine.

Ea trebui de el în somn

Aminte sa-si aduca

Si dor de-al valurilor Domn

De inim-o apuca:

Cobori în jos, luceafar blând,

Alunecând pe-o raza,

Patrunde-n casa si în gând

Si viata-mi lumineaza!

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

În aer rumene vapai

Se-ntind pe lumea-ntreaga,

Si din a chaosului vai

Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevar

Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor

Marmoreele brata,

El vine trist si gânditor

Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati

Lucesc adânc himeric,

Ca doua patimi fara sat

Si pline de-ntuneric.

Din sfera mea venii cu greu

Ca sa te-ascult s-acuma,

Si soarele e tatal meu,

Iar noaptea-mi este muma;

O, vin, odorul meu nespus,

Si lumea ta o lasa;

Eu sunt luceafarul de sus,

Iar tu sa-mi fii mireasa.

O, vin, în parul tau balai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri sa rasai

Mai mândra decât ele.

O, esti frumos, cum numa-n vis

Un demon se arata,

Dara pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodata!

Ma dor de crudul tau amor

A pieptului meu coarde,

Si ochii mari si grei ma dor,

Privirea ta ma arde.

Dar cum ai vrea sa ma cobor?

Au nu-ntelegi tu oare,

Cum ca eu sunt nemuritor,

Si tu esti muritoare?

Nu caut vorbe pe ales,

Nici stiu cum as începe

Desi vorbesti pe înteles,

Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamânt

Sa te-ndragesc pe tine,

Tu te coboara pe pamânt,

Fii muritor ca mine.

Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sarutare,

Dar voi sa stii asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, ma voi naste din pacat,

Primind o alta lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi sa ma dezlege.

Si se tot duce… S-a tot dus.

De dragu-unei copile,

S-a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

În vremea asta Catalin,

Viclean copil de casa,

Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas

A-mparatesii rochii,

Baiat din flori si de pripas,

Dar îndraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori

De rumeni, bata-i vina,

Se furiseaza pânditor

Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu

Si mândra, arz-o focul;

Ei Catalin, acu-i acu

Ca sa-ti încerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin

Într-un ungher degraba.

Da ce vrei, mari Catalin?

Ia du-t de-ti vezi de treaba.

Ce voi? As vrea sa nu mai stai

Pe gânduri totdeauna,

Sa râzi mai bine si sa-mi dai

O gura, numai una.

Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,

Da-mi pace, fugi departe

O, de luceafarul din cer

M-a prins un dor de moarte.

Daca nu stii, ti-as arata

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binisorul.

Cum vânatoru-ntinde-n crâng

La pasarele latul,

Când ti-oi întinde bratul stâng

Sa ma cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori

Sub ochii mei ramâie…

De te înalt de subsuori

Te-nalta din calcâie;

Când fata mea se pleaca-n jos,

În sus ramâi cu fata,

Sa ne privim nesatios

Si dulce toata viata;

Si ca sa-ti fie pe deplin

Iubirea cunoscuta,

Când sarutându-te ma-nclin,

Tu iarasi ma saruta.

Ea-l asculta pe copilas

Uimita si distrasa,

Si rusinos si dragalas,

Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: Înca de mic

Te cunosteam pe tine,

Si guraliv si de nimic,

Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafar, rasarit

Din linistea uitarii,

Da orizon nemarginit

Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,

Caci mi le împle plânsul,

Când ale apei valuri trec

Calatorind spre dânsul;

Luceste cu-n amor nespus

Durerea sa-mi alunge,

Dar se înalta tot mai sus,

Ca sa nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…

În veci îl voi iubi si-n veci

Va ramânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niste stepe,

Dar noptile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe.

Tu esti copila, asta e…

Hai s-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

Si nu ne-or sti de nume,

Caci amândoi vom fi cuminti,

Vom fi voiosi si teferi,

Vei pierde dorul de parinti

Si visul de luceferi.

Porni luceafarul. Cresteau

În cer a lui aripe,

Si cai de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele

Parea un fulger nentrerupt

Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,

Jur-împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjur

Ca niste mari, de-a-notul…

El zboara, gând purtat de dor,

Pân piere totul, totul;

Caci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaste,

Si vremea-ncearca în zadar

Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemenea

Uitarii celei oarbe.

De greul negrei vecinicii,

Parinte, ma dezleaga

Si laudat pe veci sa fii

Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,

Dar da-mi o alta soarte,

Caci tu izvor esti de vieti

Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,

Si pentru toate da-mi, în schimb

O ora de iubire…

Din chaos, Doamne,-am aparut

Si m-as întoarce-n chaos…

Si din repaos m-am nascut,

Mi-e sete de repaos.

Hyperion, ce din genuni

Rasai c-o-ntreaga lume,

Nu cere semne si minuni

Care n-au chip si nume

Tu vrei un om sa te socoti,

Cu ei sa te asameni?

Dar piara oamenii cu totii,

S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vânt

Deserte idealuri

Când valuri afla un mormânt,

Rasar din urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunoastem moarte.

Din sânul vecinicului ieri

Traieste azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarasi soare;

Parând pe veci a rasari,

Din urma moartea-l paste,

Caci toti se nasc spre a muri

Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramâi

Oriunde ai apune…

Cere-mi cuvântul meu dentâi

Sa-ti dau întelepciune?

Vrei sa dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Sa se ia muntii cu paduri

Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta sa arati

Dreptate si tarie?

Ti-as da pamântul în bucati

Sa-l faci împaratie.

Îti dau catarg lânga catarg,

Ostiri spre a strabate

Pamântu-n lung si marea-n larg,

Dar moartea nu se poate…

Si pentru cine vrei sa mori?

Întoarce-te, te-ndreapta

Spre-acel pamânt ratacitor

Si vezi ce te asteapta.

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Si, ca si-n ziua cea de ieri,

Lumina si-o revarsa.

Caci este sara-n asfintit

Si noaptea o sa-nceapa;

Rasare luna linistit

Si tremurând din apa

Si împle cu-ale ei scântei

Cararile din crânguri.

Sub sirul lung de mândri tei

Sedeau doi tineri singuri:

O, lasa-mi capul meu pe sân,

Iubito, sa se culce

Sub raza ochiului senin

Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gândirile strabate-mi,

Revarsa liniste de veci

Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramâi

Durerea mea de-o curma,

Caci esti iubirea mea de-ntâi

Si visul meu din urma.

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor fata;

Abia un brat pe gât i-a pus

Si ea l-a prins în brata…

Miroase florile-argintii

Si cad, o dulce ploaie,

Pe crestele-a doi copii

Cu plete lungi, balaie.

Ea, îmbatata de amor,

Ridica ochii. Vede

Luceafarul. Si-ncetisor

Dorintele-i încrede:

Cobori în jos, luceafar blând,

Alunecând pe-o raza,

Patrunde-n codru si în gând,

Norocu-mi lumineaza!

El tremura ca alte dati

În codri si pe dealuri,

Calauzind singuratati

De miscatoare valuri:

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mari din tot înaltul:

Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strâmt

Norocul va petrece,

Ci eu în lumea mea ma simt

Nemuritor si rece.

(1833, aprilie)

Luceafarul

Anunțuri
Citat

O, rămâi

„O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

O, rămâi

Citat

 „Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!”

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– „Hai în codrul cu verdeață,
Und-isvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochiu de pădure,
Lângă trestia cea lină
Și sub bolta cea senină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romăniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ține de subsuoară,
Te-oi ține de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”

Înc-o gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

……………………

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!

„Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră”..si ce tare ma doare…ma seaca la inimioara…mai mai mai.

Am si eu o Floare Albastra