Izvorul

ziua 27 – În căutarea fericirii

A venit primăvara, soarele ne încălzește şi şi ne mângaie blând cu lumina lui timidă, mirosul de praf deși dăinuie cu sârg pe toate străzile, totuși e frumos afară, liliacul drag înfrunzește, să ne arate puţin verde.. atât de dorit! E o vreme minunată de plimbare, de ieșit la pădure..de facut orice, dar nu curățenia de Paşte!

În ultima vreme am fost cuprinsă de stări din cele mai contradictorii… culminând cu o seară în care m-am uimit pe mine cât de jos poți atinge podeaua, în modul cel mai dureros posibil, chiar umplându-te de cucuie. Cum poate cineva să decadă și să o facă cu rațiune! Cu bună știință.. și totuși să insiste într-un mod dureros tare, dorind atenția cuiva. Păi de ce? Unii ar spune, dacă nu e să fie…păi dacă eu vreau să fie? Nu ne mai putem baza pe dorințele noastre? Şi? Ce dacă vrei…mai pune-ți pofta’n cui… și am pus-o!

Însă adevarul este că din acea seară, m-am schimbat..deci a trebuit să trec prin furcile caudine, ca să înțeleg cum este viaţa mea, de ce este ea aşa…de ce nu sunt sosită în această viaţă în vacanţă, cum spune Ovidiu Argeşanu?

Lecția de viaţă primită ca un duş rece ce te stropește încontinuu, deși ai închis robinetul, a avut consecințele din cele mai bune. Am înțeles! Am înțeles că nu poți cere din piatră seacă, un izvor lin și ușor…că el poate are un alt curs. Am înțeles că orice ai face și oricâte ciocane ai da, cu oricâtă putere, izvorul nu vrea să iasa și pace!  Te poți ruga de el, poți să-i cânți melodii.. poți să-i spui poezii… poți să fii blânda și duioasă, poți să fii și agresivă și posesivă, poți să fii sexy și rea… poți fi iubitoare și generoasă…izvorul nu și nu! Poți să crăpi de sete..să te zvârcolești prin tot colbul…degeaba. Dacă nu vrea el, nu vrea şi gata…el poate țâșni din alte pietre, poate chiar mai seci decât a ta, poate chiar mai găunoase..mai înțelenite de vremuri… fără întrebări, izvorul poate ieși acolo, pentru că acolo dorește el. Tu n-ai a face…

M-am gândit atunci ce să fac? Doar nu voi muri de sete…aşa că va trebui să împachetez frumos piatra, uscată şi seacă, aşa cum este ea. Să o păstrez în sertarul amintirilor cuminte și să-mi aduc mereu aminte de ea. Să mă gândesc la cât de multe greșeli am făcut, astfel încât izvorul nu a mai dorit să-mi aline setea, s-a încăpățânat să rămână în piatra și să nu mai iasă deloc de acolo.  Poate că fără să vreau, am cerut izvorului să iasă prea des pentru mine, fiind mult prea setoasă și plăcându-mi tare sunetul lui liniștitor sau şipoteala puternică câteodată, uimitoare, depășind debitul lui de apă alocat pentru mine..ce să fac? Să cer suplimentare? Nu este posibil..

Aşa că odată cu acest chin îngrozitor de sete, am purces la o incursiune prin drumul lung, sinuos, cu serpentine al greșelilor..să le depistez ca pe niște mine din vechi războaie și să le dezamorsez. Nu-i greu…e doar munca intensă și de durată. Sunt capabilă să o fac…aş face orice în căutarea acelui 1% din fericirea alocată zilei de astăzi.

Este greu să-ți faci evaluarea greșelilor. Niciodată nu ți le vezi cu obiectivitate. Dar cine știe mai bine decat tine când, unde și cum ai greșit?

Acum, când înțelegerea a devenit destul de acceptabilă, pot doar să-i mulțumesc destul de sincer izvorului, pentru că mi-a alimentat setea atât de des, cu atât de multă răbdare și dragoste, încât în acest moment, mi-o pot liniști din amintiri.

Am greșit, nici măcar iertare nu mai pot cere…sunt la fel ca purcelușii din poveste…nu mai am credibilitate.